Așa cum se știe, Ioan Slavici întruchipează figura scriitorului total, atras mai mereu fie de concizia și forța pe care o poate degaja nuvela, fie de generozitatea textului dramatic ori, reîntorcând fața către genul epic, mistuindu-și forța de creație în marea țesătură a romanului. Dintr-o anumită perspectivă, alăturarea lui Slavici de ceilalți trei mari clasici ai literaturii române (Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă) poate să dăuneze în bună măsură receptării vii, netrunchiate de grile literare anoste care să lase în urma „privirii” tocmai aspectele ce fac diferența. Și totuși… Ioan Slavici aduce în literatura vremii un alt suflu. Încă din scrierile tinereții observăm o altfel de sobrietate a textului, un mod mai puțin comun de raportare la realitate. Cadența exprimării „tip Slavici” aduce cu sine o altă lume, cu o altă ierarhie de valori. Ușurința dar și profunzimea cu care scrie, indiferent de genul ori specia literară, certifică o dezvoltare organică, în propria-i matcă. În același timp, fără a coborî în nici un fel nivelul discuției, putem afirma că Slavici propune însăși lumii o reprezentare mediată. Substanța scrisului său nu contravine deloc legii firescului așa încât, desi adesea resimțită ca o posibilitate de interpretare, categoria estetică a tragicului – extrem de prezentă în viața zilnică – nu a fost explicit comentată pâna acum, ci mai degrabă motivată prin acțiunea personajelor și efectele sale.
Nepropunând nici pe departe o fenomenologie a tragicului (o astfel de abordare neputând fi decât un donquijotism necenzurat) în opera lui Ioan Slavici, cred totuși cu toată ardoarea într-un exercițiu minimal de reperare a componentelor mecanismelor tragicului.
Din dorința firească de coeziune a ideilor, voi reveni în sumara demonstrație către primele rânduri scrise. Slavici – autorul unei opere totale, inteligent construită, implicit motivată dar mai ales bine dimensionată sub categoriile etern clasice. Judecata scriitorului este dublată în permanență de finețea lecturilor, de seriozitatea acestora. Influențat într-o măsură mai mică sau mai mare de însuși marele Eminescu, Slavici va parcurge pagini importante atât din filosofia anticilor (pentru conformitate îl voi numi măcar pe Platon), cât mai ales din filosofia germană, acolo unde la loc de cinste se aflau Kant, Hegel ori Schopenhauer. Poate că nu ar trebui uitate nici lecturile din Confucius, de unde ar fi putut de asemenea prelua știința echilibrului. Până la urmă, cert este că Slavici ar trebui scos din spațiul ușor „claustrant” al literaturii și regăsit în sfera superioară a învățatului care știe cum să reevalueze semnele unei lumi bine închegate. Desigur, nu tot ceea ce scrie ține de domeniul exceptionalului, dar marele său merit rămâne acela că surprinde frământările oamenilor ce aparțin unui spațiu aflat în prefacere, le precizează gesturile și le conduce destinele respectând regula veridicității.
Primele nuvele anunță deja orizonturile către care vor tinde reușitele de mai târziu. „Popa Tanda”, „La răscrucea din sat” sau „Gura satului” se zbat între vechi și nou: viziunea de tip patriarhal a satului, atât de caracteristică literaturii române, pare să intre treptat într-un con de umbră deoarece chiar și de la o primă lectură, oricât de superficială, cititorului îi sunt semnalate elemente împrumutate dintr-o mentalitate diferită. În ciuda tonului patetic, se simte Ardealul! Satul se află într-o continuă dezvoltare. Implicit, țăranul începe să se confrunte cu noi probleme, în mare parte necunoscute lui până la acel moment. E în special cazul bijuteriei nuvelistice „Moara cu noroc”, acolo unde micul sat începe sa comunice către „afară”, își schimbă structurile de substrat. Privirea trece dincolo de orizontul obișnuit și astfel lumea patriarhală stă să cadă odată cu impactul unei noi orânduieli. Omul se identifică prin resorturile ascunse ale unui mecanism curios de transformare. Apare ideea de ierarhie și de aici încolo nu mai e nevoie decât de un singur pas greșit pentru a ieși voit de sub canonul legii strabune.
Vom reciti consideratiile Mioarei Avram: „Orice abordare a literaturii lui Slavici trebuie să aibă în vedere câteva dominante care-i conferă specificitate : a) destrămarea unui sistem tradițional arhaic, în favoarea unuia nou – cel capitalist, care se înfăptuiește, uneori cu părăsirea normei, a legii morale ce conferise până atunci refugiu și stabilitate. Tocmai această schimbare, mutație de mentalitate, e sancționată de moralistul Slavici, atunci când se nesocotesc principiile binelui, cumpătării, echilibrului ; b) dimensiunea etică – Interpretările clasice au avansat ideea că nuvelele lui Slavici s-ar reduce la niște precepte etice: omul să se mulțumească cu ce are, să nu obțină ce și-a propus pe căi necinstite ș.a.m.d. […] c) tragicul ca rezultat al încălcării principiilor morale ; d ) în sfârșit, dar nu în ultimul rând, erotica e prezentată în diversele ei ipostaze, de la nașterea sentimentelor până la pasiunea năvalnică. „Într-adevăr, schema funcționează perfect și în cazul nuvelei în discuție dar se impun niște nuanțări pe care adesea le bifăm cu prea mare ușurință ca fiind de la sine înțeles. Pentru dezvoltarea ulterioară a ideilor, întoarcerea la textul propriu-zis trebuie gândită ca o necesitate. Respectând regulile formale ale textului epic clasic, putem lesne identifica momentele subiectului. Incipitul joacă un rol extrem de important în orientarea receptării mesajului artistic. Cuvintele de început ale bătrânei transcriu literă cu literă un crez împărtășit de-a lungul a mai multor generații: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit. Dar voi să faceți după cum vă trage inima, și Dumnezeu să vă ajute și să vă acopere cu aripa bunătăților sale”. Cuvintele indică o atitudine de resemnare în fața hotărârilor luate deja de către cei doi tineri sau și mai precis, de către Ghiță, care nu se mai poate împăca cu ideea de a fi un simplu cizmar. El este în căutarea unui „noroc nou” care să-i permită accesul către un alt statut social. „Liniștea colibei” nu rămâne în grația Divinității ci este coborâtă și ajustată în funcție de ego-ul fiecăruia. Omul nu mai înțelege destinul ca pe un dat existențial ci îl transformă într-o continuă provocare. De altfel, la o privire mai atentă, am putea considera că Ghiță deja a ales: încalcă normele de conduită raportate nu la societate, ci la un sistem mult mai complex de valori, fapt ce se va dovedi până la urmă drept fatal. Descrierea locului „nou” este extrem de interesantă. Pe undeva, în funcție de interpretare, de ce nu, Slavici pare că îi mai acordă o șansă propriului personaj deoarece „Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar, împodobite cu tircalamul și vopsite cu icoane sfinte; toate aceste sunt semne care îl vestesc pe drumeț că aici locul e binecuvântat, deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste, a aflat un om o bucurie ori a scapat altul de o primejdie”. Dacă e să fim corecți, interpretarea exactă – în special a cuvintelor de la sfârșitul pasajului – ne scapă. Cu siguranță, există mari deosebiri între categoria estetică a tragicului din tragediile anticilor greci și tragicul din „Moara cu noroc”.
Așa cum deja am arătat, tentarea limitei se „întâmplă” și în cazul lui Ghiță deoarece el este cel care râvnește la schimbarea propriei condiții. Asistăm la un proces de dezumanizare deoarece averea e singurul criteriu existențial-axiologic. Totuși, până la apariția lui Lică Sămădăul, comportamentul deviant a lui Ghiță rămâne în sfera benignului. Mecanismul tragic se va desfășura cu toată forța în urma „pactului cu diavolul”, motiv împrumutat ce-i drept din estetica romantică. Lică Sămădăul este întruchiparea răului absolut care nu ține cont de nici un precept moral. Prin urmare, am convingerea că Ghiță își dublează alegerea proastă de la începutul nuvelei. Reîntorcându-ne la vorbele bătrânei, putem afirma că „nuvela debutează cu un conflict încheiat între generații și mentalități” (Magdalena Popescu). Practic, alegerea fusese făcută. Cititorul îl cunoaște pe Ghiță direct în postura vinovatului dar care nu făcuse deocamdată rabat de la principiile etice. Tocmai aceasta este nota distinctă a lui Slavici. În schema lui Gabriel Liiceanu „tragicul trebuie căutat în întâlnirea unei ființe finite cu propria sa finitudine percepută ca limita”. Îl regăsim pe Ghiță. Dar să nu uităm – „Ca personaj puternic, curajos, eroul tragic cade jertfă tocmai din cauza excelenței caracterului său”. Să fie vorba de Ghiță într-adevăr? Raportarea la cele două citate de mai sus nu rezolvă problema ci dimpotrivă, o complică și mai mult. Spectacolul personajului tragic poate trezi mila, frica, deznădejdea, rămânând semnul unei mari nenorociri, în speță moartea chiar dacă suntem supuși „hazardului și erorii” (Schopenhauer). Dar dincolo de frică, milă ori deznădejde, se află patologicul unei stări de continuitate: disperarea. Ileana Mălăncioiu ne întoarce la rigurozitatea mecanismului : „Disperarea nu apare pe un loc gol sau neutru, ci are la bază posibilitatea înnăscută a unui om de a dispera pentru ceea ce are presimțirea că trebuie să-și asume că a făcut, conștient sau nu, cu sau fără voia sa”. Filozoful existențialist Soren Kierkegaard considera că a fi tragic înseamnă infinit mai mult de a fi disperat. Mai precis, înseamnă „disperarea plus pierderea pe care aceasta o presupune”. Și iarăși ne apropiem de textul lui Slavici. Această disperare există explicit formulată în textul nuvelei dar se și citește printre rânduri. Existența lui Ghiță este fără doar și poate dilematică. El nu mai are claritatea de odinioară. Deși se zbate continuu și își dă singur seama de faptele reprobabile, nu poate să părăsească acest cerc vicios. De obicei, critica literară îl considera și pe Ghiță drept un caracter puternic dar care are marele ghinion de a-și măsura forțele cu un caracter și mai puternic. Dârzenia în rău a lui Lică este psihologic explicabilă. El nu are unde sau către ce să se întoarcă, în timp ce Ghiță se autoanalizează mai mult sau mai puțin subiectiv și conștientizează măcar o parte din greșelile săvârșite. Adesea are remușcări și își dorește să o ia de la capăt dar patima banului este o tară grea pe care nu o poate învinge. Către sfârșitul nuvelei regăsim suita acestor remușcări sub forma unei tirade sfâșietoare: „Iartă-mă, Ano! […] Iartă-mă cel puțin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe fața pământului. Ai avut tată om de frunte; ai neamuri oameni de treabă și ai ajuns să-ți vezi bărbatul înaintea judecătorilor. Și n-am păcătuit nimic, Ano, dar cerul m-a lovit cu orbie și n-am vroit să cred și să înțeleg, când mi-ai arătat calea cea bună”. Eroul tragic este omul hăituit de propriile sale gânduri precum în tragedia clasică Oreste hăituit de erinii. Nu numai că devine sensibil la surplusul de moarte și suferință în lume, dar se autoînvinuiește și chiar se autocondamnă. După cum spunea Cornel Moraru – „Se lasă judecat de propriul său tribunal interior” (Am plecat de la premisa faptului că desfășurarea momentelor subiectului este cunoscută).
Suferința cu care Ghiță plătește pentru ce a făcut e probabil mai mare decât cea pe care ar fi meritat-o dar nu este absolut nejustificată. Tocmai de aceea, mă aflu printre cei care apropie finalul nuvelei de un deznodământ cu totul tragic ce depășește dramaticul. Întotdeauna tragedia presupune căderea liberă a personajului. Doar moartea este cea care transformă existența eroului tragic în destin și uneori destinul său în dreptate. Din nou avem de-a face cu o diferență majoră între tragedie ca specie a genului dramatic și categoria estetică a tragicului ce poate fi existentă și în nuvelă ori roman. Și dacă este să vorbim despre dreptate, ar trebui practic să reparcurgem nuvela în sens invers și să ajungem din nou la cuvintele bătrânei. Dreptatea nu se poate organiza decât între limitele legii străbune. De altfel, și vorbele din final, ale aceleași bătrâne (într-adevăr văzută precum vocea corului din tragedia greacă), închid evenimentele în sfera tragicului : „Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost data”.
Magdalena Popescu : „<< Moara cu noroc>> este drama unui ins care nu îndrăznește să facă supremul gest al umilinței: să se recunoască așa cum e în fața altuia” (de revăzut scena directă a confruntării cu Lică ori: „Acum când chiar nici Pintea nu se sfia a-i spune că-l bănuiește, el se simțea mai bun decât cum îl credeau alții, prea bun pentru oamenii în mijlocul cărora se afla, și dacă mai înainte îl apăsa gândul că nu mai poate umbla prin lume decât sub scutul cinstei altora […] acum iar își ridica fruntea”.
Și Ana este un personaj tragic într-o oarecare măsură deoarece ea abdică de la condiția de femeie cinstită, de a fi săvârșit adulterul. Experiența ei tragică este totuși formată dintr-un surplus de neîntelegere.
Totuși, în concluzie, consider că „Moara cu noroc” stă sub semnul tragicului dar al unui tragic aparte, ce se concentrează în special în jurul coordonatei etice. Aici, revin, e meritul lui Slavici. Numai respectarea legii morale asigură conservarea individualității, a personalității omului și a evoluției sale. Ajungem tot la cuvintele Ilenei Malancioiu: „Adevarata lege care îl condamnă pe fiecare erou tragic este propria sa lege morală, indiferent de felul cum este formulată și de felul că pleacă sau nu de la postularea transcendenței”.
Marius Manta - oceanografie culturală 
Lasă un comentariu