Destine, luciul apelor
Nu zic o noutate, fiecare are o sumă de volume de care nu se va despărți toată viața; de obicei, strânsa legătură cu asemenea cărți se înfiripă încă din copilărie / început de adolescență, atunci când tainele lumii par mai accesibile și când condiția de erou pare să îmbrace credibil dimensiunile propriului viitor. Țin minte că printre titlurile la care reveneam mereu se întâmpla să fie un „Pistruiatu”, „Fram, ursul polar”, „Cireșarii”, dar mai ales „Toate pânzele sus” și „Winnetou”. Aventurile imaginate de Radu Tudoran urmau să acompanieze multe generații, deschizând drumurile imaginare ale libertății dar și posibilitatea de a ieși din anonimat; e aproape unica posibilitate de a evada din spațiul extrem de previzibil al cotidianului și de a te acomoda cu locuri exotice, implicit cu noi provocări. Mi-a plăcut cum, cu simplitate, Florin Bican arăta: „Citind, devii membru al fantasticului echipaj de pe Speranța. Dacă ești mic, te vei simți mare și puternic, iar dacă ești deja mare și puternic, te vei simți din nou copil, vrăjit de farmecul acestei cărți picurându-ți în suflet elixirul tinereții fără bătrânețe”. Cu deosebit interes am privit, peste ani, „Cartea sorților”, un text superb semnat de Niadi Cernica, care suportă mai multe chei de lectură, antrenând disponibilități neoromantice, cât și tușe fine ce analizează / discută asupra condiției personajului în raport cu diegeza și celelalte instanțe narative.
Schimbând registrul, îmi aduc aminte cum undeva departe, cu prilejul lansării „Indiilor greșite” – sper să nu mă înșele memoria! -, am avut șansa să vorbesc pentru prima dată în fața unui public numeros și de calitate despre o carte care, cum altfel, mă surprinsese peste măsură, care dezertase din spațiul tuturor grilelor de lectură în care am vrut-o închisă. Chiar dacă am apropiat-o atunci fie de realismul magic, fie de fantasticul eliadesc, aducând-o vag în preajma unor decupaje de ordin psihanalitic, de altfel la modă, intuiam că peste toate, scriitura generează un soi de intertext ciudat, în stare de a stabili puncte de legătură ultra-rapid, cum se întâmplă în rațiunile progresiei geometrice. Anunța ceva dintr-o altă literatură a viitorului, care aducea în același loc și ideea și taina, și mașinăria și vibrația. Era o literatură a noii moderne, a unui dialog până atunci imposibil de imaginat, o rostire polifonică în care se găseau cufundate energii nebănuite. Constatări asemănătoare aveam să formulez și ulterior.
Totuși, dintre scrierile Niadei Cernica, întru totul subiectiv, „Cartea sorților” mi-e cea mai apropiată inimii. Motivul a devenit evident: atras de același imaginar al romanului „Toate pânzele sus”, am fost deosebit de entuziasmat de „rezolvările” găsite de autoare. Dacă „L’Esperance” va străbate marea-n lung și-n lat, sentimentele de prietenie totală, prețuire reciprocă, iubire vor străbate o literatură a adâncurilor sufletești, așezând armonic, pe același portativ, asemenea valori eterne. Evadând din statutul de ființă de hârtie, însuflețit de voința unei copile, Pierre Vaillant se trezește locuind o iubire la care nici nu spera, într-un joc al îndepărtărilor și al apropierilor cărora le găsește mai mereu însemnătatea. Aflat într-o solitudine impusă pe insula Musarah, tânărul comandant trăiește luxul de a-și fi putut înșela creatorul, rămânând în afara „desfășurării evenimentelor” preț de ceva timp, aproape 18 ani, pentru a se bucura de prezența copilei, mai apoi a adolescentei și nu în ultimul rând a tinerei ce avea să se pregătească pentru viața matură și care, iată, acum putea fi privită prin mrejele unui rar erotism: „Nu voi uita curbele corpului tău, ca de corabie, și nici cuvintele tale înaripate ca velele fluturând în vânt, nici înălțimea ideilor…” Conștienți deopotrivă că „rămâne necesar să ne respectăm singurătățile”, cei doi poartă discuții despre toate minunile lumii, inventariindu-le și capacitându-le în numele sentimentului cel mai înalt. Sinceritatea e totală, amintind fie și în parte de posibilitățile introspecției și ale memoriei involuntare: „Să nu-ți închipui că începuseși să mă plictisești. Dar în fiecare marinar (iar eu poate că eram mai mult marinar decât constructor de corăbii) apare, când stă prea mult pe țărm, o melancolie aparte, pe care i-o aduc foșnetul valurilor, vibrația velelor bătute de vânt, ancora care se ridică cu scrâșnete de fier. Cât fusesem în lumea ta, nu simțeam acest dor nedeslușit, dar acum, când universul nostru se restrânsese la Musarah, ajunsesem să simt neliniștea surdă a matelotului rămas la țărm”. „Cartea sorților” e ultima redută a speranței, e încrederea în om și Dumnezeu, în rosturile literaturii și ale filozofiei: „După mine rostul literaturii era acela de a atrage atenția asupra valorilor vieții, pe care noi, în rutina cotidiană, le uităm”.
E poate cea mai tonică pagină de literatură a Niadei Cernica, o luptă la sfârșitul căreia imaginația iese învingătoare. Spre deosebire de textul lui Radu Tudoran, care a fost ecranizat cu succes fabulos pentru perioada cenușiu-comunistă și chiar așezat ulterior în formă grafică de Puiu Manu, textul Niadei Cernica nu se pretează la un alt mijloc de exprimare artistică: el se naște din literatură și este sortit să genereze surprinzătoare legături literare. Fără a osteni să privească luciul apelor, Niadi Cernica deschide inimi și speranțe.
Chemarea apelor
Încă de la început, în ceea ce privește această incursiune subiectivă în „literatura adâncurilor”, mi-am propus să acord atenție sporită mai multor paliere, să încerc să aduc în același loc o „literatură de aventuri” și tonul grav (nu neapărat în toate cazurile!) al volumelor-document ori al dosarelor de existență; altfel, să mediez între seria de cărți destinată copiilor și de ce nu, o alta, interesantă pentru specialiști, să redesenez apoi în marginalii sensurile unui imaginar desprins din jocurile video, de unde să se reverse sonurile specifice unei trupe de rock progresiv. „Literatura adâncurilor” ar fi, astfel, o matrice în care să tresalte viața însăși, un spațiu al dialogului creație – demonstrație peste timp și dincolo de genuri, un soi de labirint multistrat în stare de a-și (auto)susține un demers existențial-estetic.
Am mai spus-o, una dintre figurile care m-au fascinat realmente în copilărie – și mult după aceea – a fost aceea a lui Jacques Yves Cousteau; l-am urmărit în numeroase ipostaze, i-am retrăit o parte din aventuri grație albumelor, jurnalelor, emisiunilor televizate, chiar acelui joc minunat care îți asigură o incursiune cât se poate de veridică în abisurile oceanelor. Grație lui Cousteau am intrat poate ceva mai profund în lumea celor care cunosc cum să răspundă „chemării apelor”. Și da, cumva spre rușinea mea, în ciuda notorietății sale, nu auzisem de Mihai Băcescu, drept pentru care întâlnirea s-a produs cu destulă întârziere. Tot lui Cousteau i-o datorez și pe aceasta!
Cariera lui Mihai Băcescu impresionează chiar și pe un neprofesionist; mai mult, viața-i, în întregul ei, ar putea fi oricând subiect de film: copil fiind, își pierde ambii părinți, urmând să fie crescut fie de bunici, fie de alte rude, printre care un unchi extrem de binevoitor. Va face cei mai importanți ani de școală la Fălticeni (peste timp așa-numitul „Muzeu al apelor” din oraș îi va purta numele), apoi liceul la Chișinău. Anul 1928 este cel al înscrierii la Facultatea de Științe Naturale din Iași, urmând ca după alți doi ani să fie numit în postul de preparator al catedrei de Morfologie animală. Specializarea îl poartă în mijlocul faunei acvatice / marine, demonstrând totuși un viu interes și pentru alte domenii. Va obține o bursă de doctorat la Agigea în cadrul Institutului Bio-oceanografic de la Constanța, bursă pe care o va definitiva în 1938 cu lucrarea „Mysidaceele din apele românești”. Imediat în anul următor, la recomandarea lui Emil Racoviță, obține o nouă bursă de studii, de data aceasta în Franța. Avea să înceapă o carieră strălucitoare, pusă în slujba întregii omeniri. Face o deosebită impresie în toate stațiunile de biologie marină unde lucrează, urmând să revină totuși în țară, șef de secție la Muzeul de Istorie Naturală București și șef de laborator la Institutul de cercetări piscicole, cu gradul de profesor universitar. Treptat, după război și mai ales după o perioadă cenușie de căutări, valoarea-i de necontestat îl impune comuniștilor care îi „îngăduie” statutul de șef de secție al Oceanologiei în cadrul Academiei și director al Muzeului „Grigore Antipa”.
Sigur, mica mea prezentare își dorește să îmbrace mai degrabă forma unui omagiu adus unui om-instituție, unui savant recunoscut la nivel global, de cele mai înalte foruri. Nu avem de această dată spațiul de a face vreo analiză literară, chiar dacă volumele scrise de Mihai Băcescu nu sunt deloc puține și nu pică examenul… estetic. Laolaltă, acestea sunt rodul unor experiențe directe, desfășurate în: Marea Neagră cu navele Institutului Bio-oceanografic de la Constanța, 1933–1938; Marea Mediterană cu navele Stațiunii de Biologie marină de la Banyuls Franța, 1939; Oceanul Pacific pe bordul navei americane „Anton Brunn”, 1965; Marea Caraibilor pe bordul navelor de cercetare cubaneze, 1967; Oceanul Atlantic pe bordul navei franceze „Thalassa”, 1971; Oceanul Indian în cadrul expediției organizată de Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” în Africa, 1973; Marea Neagră la bordul navei franceze Calypso a lui Jacques-Yves Cousteau, și în Oceanul Indian pe bordul navei franceze „Thalassa”, 1977.
Membru al Academiei de Științe din România, semnatar al unor zeci de studii cu statut de pionierat, afiliat și membru al altor cincisprezece instituții de prestigiu, numele celui în discuție e fără doar și poate demult un reper pentru studiile oceanografice / marine. Nu am însă eu probitatea de a vorbi obiectiv despre o asemenea muncă titanică. Gestul de reverență pe care îl pot face este acela de a le recomanda prietenilor acestei rubrici măcar două din titlurile acestei „galerii” impresionante – e vorba de „Chemarea apelor”, apărută la Editura „Științifică”, 1972, un jurnal cât se poate de viu despre expediția cu nava americană „Anton Brunn”, un fel de Cousteau al nostru. Al doilea titlu mi-e poate și mai drag: „Uzina Aqua” e destinată copiilor, cărora le explică detaliat toate procesele care formează minunata poveste a Apei; vag naiv, mă bucur de ea și la vârsta asta, urmărindu-i desenele fascinante și coerența demonstrațiilor! Aflate încă „în activitate”, așezate una lângă alta, chiar așa, destul de bătrânele de acum, sunt convins că cele două volume oferă mai multă informație pertinentă decât toți ecologiștii de serviciu care „sting pentru o oră becul”, convinși că gestul lor simbolique va curăța Pământul de putregai și atitudinile greșite ale rechinilor… de uscat! Haideți să ne întoarcem la ce-i serios și trainic!
Joseph Conrad în oglindă
Aproape o viață acompaniată de sunetele mărilor și ale oceanelor, o viață plină de luptă, de-a lungul căreia, încă de tânăr, Joseph Conrad a fost nevoit să îi facă față, să îi asculte mofturile, să își clădească implicit o personalitate complexă, care urma să își pună amprenta peste toate relele și fericitele întâmplătoare… întâmplări ce s-au rostogolit în și peste destinul său. Cutezanță, efort, curaj, alteori dimpotrivă, gânduri negre, nervi, cer închis, îndrăzneala unui act sinucigaș, apoi iarăși planuri noi, decizii pe termen lung, încredere în aproapele, iubire, în fapt viața însăși.
Provenind dinspre ținuturi „cosmopolite”, Joseph Conrad vine în literatura engleză cu un soi de realism sec, marcă proprie, fiind de altfel considerat de către contemporani mai degrabă un scriitor modern, chiar dacă scrierile sale conțin elemente clasic-realiste, cel mai probabil caracteristice secolului XIX. Mizând pe un dramatic de factură cinematografică, de multe ori s-a considerat că realitățile volumelor sale au dovedit și un caracter profetic. Pe bună dreptate, cel în discuție are ochi pentru ce se află la orizont, presimte schimbările, le conferă chiar un sens. Nu cred că mă hazardez dacă afirm că în spațiul nostru scriitorul este cunoscut pentru „Lord Jim”, mult mai puțin pentru restul romanelor, nuvelelor, povestirilor, schițelor etc. ce au drept numitor comun bucuria întinderilor marine. Suntem într-un fel de-a fi unde biografia inundă ficțiunea, un punct unde principiile contrare se atrag, generând un preaplin de energie. Jospeh Conrad experimentează condiții noi, se lasă purtat de valuri – la propriu – ajungând să renunțe în viața reală la vasele franceze în virtutea celor britanice. Fiind într-un continuu quest for identiy, și-a dat examenele, și-a luat un master, a devenit cetățean englez, schimbându-și inclusiv numele.
Mă opresc de data aceasta asupra ”The mirror of the sea” („Oglinda mării”), o carte apărută în condiții nu tocmai fericite la „Dexon Office” București, și „beneficiind” de o traducere aproximativă din partea Mădălinei Tureatcă. Asemenea mici neajunsuri pălesc totuși în fața ineditului textelor ce compun chipuri de căpitani, mateloți, fragmente de mică întindere care conturează furtuni ori alte curiozități meteorologice, evocă întâlnirea cu continente, mări, insule etc., pentru ca spre final să așeze arhitectura unui crez.
Cine se încăpățânează cu orice preț să pună „Oglinda mării” în siajul unei singure specii literare nu va avea sorți de izbândă; paginile au darul de a deschide întinderile, lăsând sensurile conotative să intervină, mai ales când cititorul are (probabil) convingerea că nu mai e nimic de spus. Vocea care înregistrează / consemnează are adesea acces la înțelesuri filozofice, pentru ca alteori să lase loc poeticului. Apropiindu-se pare că se îndepărtează și invers, creând un adevărat miraj.
În spatele tuturor se simte nostalgia celui care rămâne îndrăgostit de chipul apelor. Între suferință și extaz, până și „plecările de la mal și acostările marchează balansul ritmic al vieții unui matelot și al carierei unei ambarcațiuni”. Mai mult, reținem că „de la un mal la altul este definiția cea mai consistentă a destinului pământesc al unui vapor”. De altfel, acest atașament față de navă revigorează legături mitico-erotice: „Corabia era cea care crea o legătură între noi doi și, cât privește o corabie, deși ea are atribute feminine și se bucură de o iubire irațională, este diferită de o femeie”… destăinuirile continuă.
Tânărul, controversatul, căpitanul, scriitorul, Joseph Conrad radiografiază în parte poetic legăturile dintre nou și vechi, dintre vârsta pâmântului și vârsta iluziilor, compară chiar (tehnic) vitezele vaselor, stabilind meritele… iluzorii ale unor oameni ce uneori devin chiar „servitorii creațiilor noastre”. Aș putea afirma fără să greșesc că Joseph Conrad are și o doză de romantism ce se topește brusc în realitatea clipei oarecare, dar presară avant la lettre și o doză de postmodernitate ce presupune, nu des, sarcasm. Între fragment și întindere, între aici și îndepărtat-acolo, privirea scriitorului motivează însuși dorința de cunoaștere, și eventual de clasificare a experiențelor.
Se înțelege, Conrad nu e un (auto)voit-modern, cu atât mai puțin monden. Nici în viață, nici în literatură. „Oglinda mării” funcționează ca un intro în fața unei opere de sine stătătoare, demnă de a fi reconfigurată la adevărata ei valoare în spațiul românesc.
Despre o altă „enigmă” a adâncurilor
Istoria se scrie și – vrem, nu vrem – se rescrie! Mai ales în era informației digitale, asistăm aproape în fiecare zi la răstălmăciri dintre cele mai provocatoare, marele public fiind cel mai probabil pentru încă o dată amăgit, căci desfășurarea reală a evenimentelor rămâne, și atunci, și acum, cunoscută doar de o mână de oameni. De-a lungul secolelor, informația a constituit factorul declanșator și ordonator al marilor confruntări; a cunoaște la timpul potrivit devenea sinonim cu a cunoaște cu mult înaintea celorlalți. În prezent, războiul informațional presupune un cadru mai larg, specialiștii făcând distincție între războiul imagologic, psihologic, războiul electronic-web. Mai ales așa, informația în sine a ajuns să fie privită drept o adevărată armă imaterială care își dovedește supremația ajutând la impunerea propriei voințe. Cum altfel, deciziile se iau în continuare în cel mai mare secret, acțiunile operative ale inamicului amintind de „clasicul” blitzkrieg.
Războiul a cerut dintotdeauna și o minimă cunoaștere a adversarului, a condițiilor în care acesta trăiește și își definește, la rândul său, prioritățile. Într-o pereche absurdă, lupta se desfășura dual – pe de o parte încercând să păstrezi secretele intacte, pe de altă parte devoalându-le pe ale adversarului. Accesul la informații a devenit o armă cu două tăișuri. Posibilitățile de a cunoaște cresc exponențial cu numărul celor care pot cunoaște, mai ales în prezent, când canalele de-a lungul cărora sunt propagate datele pot fi accesate, uneori, chiar întâmplător. Se cunosc prea bine asemenea erori! Reiese că miza se mută pe posibilitățile de înțelegere corectă a informației, pe decodarea în timp util. Dezvoltarea posibilităților de comunicare la distanță a făcut posibilă elaborarea unor strategii de manipulare. Asemenea jocuri de reale și false pachete informative, de spionaj și contraspionaj au desfășurat în cel de-al doilea război mondial impresionanta poveste a mașinilor Enigma – printre primele mașinării „portabile”, care au revoluționat pentru câțiva ani buni întregul arsenal al comunicațiilor, în ambele tabere ale combatanților.
În cadrul acestui mic material, Enigma desemnează o mașinărie electromecanică criptografică, cu rotoare, utilizată pentru a genera serii de cifruri, pentru a coda și decoda (la celălalt capăt) mesaje. Cu siguranță, renumită în adevăratul sens al cuvântului a fost Wehrmacht Enigma, varianta germană; succesul acesteia era garantat – dacă mai era cazul – și statistic: până la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial fuseseră produse circa 40000 de unități, unele dintre ele aflându-se ca prin miracol în bună stare și astăzi, grație unor pasionați și organizații nonguvernamentale. Inițial, mașina „desenată” de Arthur Scherbius ar fi trebuit să deservească băncile, schimbului rapid de informații scurte, care necesită răspunsuri rapide. Încă de la început, în epocă se considera că posibilitățile de codare sunt practic infinite, existând câte o posibilitate pentru fiecare carte tipărită până la acea vreme. Primele mașini fuseseră construite cu 3 rotoare / roți, urmând ca ulterior, în cadrul naval – mai ales pentru submarine – acestea să fie updatate la patru; schimbările s-au efectuat rapid, „din mers”. Deși impresia generală e acum alta, cel puțin în primele luni, mesajele erau scurte. Câteva exemple de coduri: Hydra (pentru navele din zona Baltică, Marea Nordului), Thetis (pentru submarinele non-operaționale din aceeași zonă Baltică și Marea Nordului), Special Key 100 (un cod general pentru navele de „alimentare”), Tibet (pentru navele ce se refugiau în țări ce își păstraseră neutralitatea – mai ales la începutul războiului), Freya (pentru unitățile de recunoaștere care trimiteau informațiile către Berlin).
Încă de la început, deși indescifrabile, codurile Enigma erau supravegheate de aliați, mai ales dinspre Bletchey Park (Government Code și Cipher School), locație unde lucrau 24/24 aproximativ 12000 de civili. Totuși, atât pentru germani, cât și pentru aliați, inamicul suprem îl constituiau chiar întinderile de apă, care se dovedeau a fi mai degrabă dușmănoase. În toată această ecuație de dimensiuni impresionante, rolul cel mai important îl juca sistemul de comunicații radio al germanilor. Întorcându-ne în timp, vedem cum, chiar dacă Germania pierduse în războiul precedent, înțelesese că trebuie să pluseze / multiplice posibilitățile de a comunica wireless. Până în 1941 puseseră la punct un sistem destul de zdravăn, având în mijloc cea mai mare stație radio, supranumită Goliath (urmând să fie preluată după război de către ruși), situată la Kalbe, undeva între Hanover și Berlin; nu trecem mai departe fără a aminti și de existența renumitului bunker Koralle de lângă Berlin, ce urma să fie folosit la toată capacitatea de însuși Donitz. Practic, o impresionantă sumă de informații ne parvine dinspre Arhiva Internațională a Submarinelor, cu sediul în Germania, mediată de inedita apariție editorială – „Enigma U-boars. Breaking the Code” de Jak P. Mallmann Showell (Ian Allan Publishing). Volumul este generos în informații, detaliind echilibrat diferite aspecte, oferind un bogat material ilustrativ. „Adevărata poveste” a submarinelor enigma este înfățișată așadar extrem de veridic, cu argumente a căror desfășurare presupune deopotrivă cunoștințe istorice, științifice, culturale, economice etc. Capitolele urmăresc pe larg bătălii navale și incidente militare; e interesat de statutul submarinelor, de realitățile militare din zona Europei de Nord dar și a Africii, de destinele U-110, U-559, U-505, U-49, U-175, U-744, U-1024 ș.a.m.d. Această re-„punere în scenă” se situează între exactitatea demonstrațiilor și discursul narativ (generat de varii pagini memorialistice).
„Literatura adâncurilor” este onorată se semnaleze această carte-monument, care reușește să expună exemplar și în parte cu valențe cinematografice una dintre cele mai importante pagini de spionaj și contraspionaj din cel de-al doilea Război Mondial.
Marea neagră printre istorii subiective
Doar o conștiință romantică putea să aducă de trei ori infinitul (dacă o asemenea barbarie îmi e îngăduită!) în „granițele” aceluiași imaginar: „Dacă este un spectacol mai măreț decât marea, acesta este cerul; dacă există vreun spectacol mai măreț decât cerul, acesta este interiorul sufletului”. Chiar dacă Victor Hugo nu a constituit în mod necesar un scriitor – reper pentru lecturile de acum ori altădată, trebuie să recunosc că arhitectura generată de cuvintele de mai sus se așază cel mai potrivit peste o parte importantă a reprezentărilor evident subiective în raport cu tumultul generat de spectacolul vieții.
Unul dintre cele mai ofertante motive literare, marea a constituit semn între semne, element de legătură și temei referențial arhetipal. Literatura adâncurilor îi datorează aproape totul, autor și scriitură fiind ca într-un basm, neverosimil purtați cel mai adesea în contra rațiunii departe de tărâmuri cunoscute. Iar dintre toate, Marea Neagră a fost temeiul pentru redefiniri succesive, un soi de metaforă-discurs cu încărcătură energetică aparte – marea ca centrum mundi – izvor al tuturor mărilor – așa cum probabil o percepea și Evliya Celebi, cel mai mare călător otoman, care în „Seyahatname” („Însemnări de călătorie”) nota răspicat: „Dacă e să privim adevărul în față, izvorul tuturor mărilor este Marea Neagră”.
Sunt ani buni de când mă interesează literatura acestui spațiu: adun deopotrivă texte literare și non-literare, rețin sub formă de note și comentarii atât ce intră în sfera banalului, cât și a ineditului. De ce aș semnala acum lucrarea profesorului american Charles King în detrimentul altor texte, neîndoielnic mai bune? Probabil dintr-un motiv simplu, ce capătă contur odată cu atașamentul pentru valorile noastre, ale celor de aici. Pentru că ea a fost tipărită în anii din urmă și că, probabil, a devenit deja obligatorie pentru noile valuri de (geo)politicieni. Pentru că e scrisă mai degrabă tezist, punând la cale strategii de tot felul, poate chiar în avantajul nu tocmai evident al „noilor internaționale”… deși nu e tocmai frumos să ai semenea bănuieli când – cine știe? – n-o fi cazul. Dar cartea, să ne înțelegem, nu mi-a plăcut – e vorba, așadar, de volumul parțial monografic dedicat de Charles King Mării Negre, subintitulat „O istorie” și apărut la Editura „Polirom”. Autorul este profesor de relații internaționale la Georgetown University; aflăm că susține conferințe interesate de violența socială și politici etnice, colaborând printre multe alte trusturi media și cu CNN, BBC, History Channel ori… MTV (sic!) Întreg edificiul adună șapte capitole de sine stătătoare, care dezvoltă din când în când și cu noimă comentarii în marginaliile unui subiect de altfel extrem de ofertant: „O arheologie a mării”, „Pontus Euxinos 700 î.Hr.-500 d.Hr.”, „Mare maggiore 500-1500”, „Kara Deniz 1500-1700”, „Ciornoe More 1700-1860”, „Marea Neagră 1860-1990”, „Cu fața spre mare”. Cartea este pe undeva și o incursiune în istoria tuturor receptărilor inventariate, permițându-și când te aștepți mai puțin mici accente… de „cursă lungă”. În tot cazul, suntem de acord că Europa de Est nu este nici pe departe totuna cu istoria estului Europei; păcat că dintr-un astfel de punct sunt prea puține realități interpretate în aceași cheie! Suntem de la primele pagini atenționați că „Ce se întâmplă pe apă – în timpul unei călătorii pe mare sau pe cursul unui rău, să zicem – reprezintă doar preludiul unei acțiuni care se va desfășura pe uscat” și luăm aminte că autorul își propune ca în acest eseu cu pretenții științifice să schimbe polii – fatidic nu o va face, căzând el însuși în maniere pe care, în prealabil, le-a condamnat. Era să scriu comandat! Dar pentru că legenda momentului declamă că scopul ultim rămâne în orice condiții „să vinzi”, atunci vă înaintez cu toată energia de care dispun această apariție editorială: e una dintre puținele care se pare pricepută în a „alcătui”, postmodernist, dezordine printre sensuri „locale” și lipsă de înțelegere în fața unor fenomene multiseculare. Sigur, sunt și reușite, deloc puține: de urmărit de-a lungul sutelor de ani punctele de tangență între real și imaginar, între evenimentul cotidian și mit: cum o vedeau grecii ori primii călători? dar ulterior, genovezii? ori marinarii tuturor imperiilor? apoi, de ce neagră?- e un epitet fatidic ori dimpotrivă, un supranume care să îmbuneze voința zeilor? ne e prietenă sau le e prietenă? mai are sens să rămânem cu fața spre mare? ne vom întoarce vreodată la thalassion pyr?
Istoria lui Charles King e un must have pentru că te obligă să iei o atitudine; citită vigilent, nu e o carte care să îți ofere informația de-a gata, ci care să te cheme la efort. Măcar pentru că ai intenția de a înțelege cât de orientală rămâne chestia orientală.
Alteritățile lui Ivan Stankov. Semnal
În ciuda faptului că nu e un nume necunoscut pentru mediile literare vestice, Ivan Stankov nu figurează pe nicio listă „canonică” de prim interes, chiar dacă maniera sa de a scrie e fără doar și poate o rara avis, ce surprinde prin felul inedit de a reține, fie și în parte, procesul de destructurare a societății în Bulgaria postcomunistă.
Volumul la care am avut acces – „Amintiri despre apă re minor” (Editura „Humanitas”) – e parte a unei trilogii a neputinței, e „cântecul de lebădă” al satului tradițional, urmând ca în viitoarele cărți (un al doilea volum deja apărut cu titlul „Străzi și vapoare sol minor”), autorul să înfățișeze dispariția unui oraș și chiar a întregii țări. Aduse în același punct, cele trei par să ofere imaginea unei simfonii grotești, adevărat discurs socio-cultural despre metehnele istoriei. Pe coperta a patra, Mircea Cărtărescu îl așază cu această carte „de o rară, evanescentă și nostalgică frumusețe” în linia povestirilor spiritualizate ale lui Ștefan Bănulescu ori în lumea prodigioasă a prozelor lui Dan Coman. Deși în mod evident are dreptate, consider totuși că forța de sugestie a lui Ivan Stankov vine dintr-un soi de datum care nu se lasă ușor descoperit, ci alunecă printre evenimente, multiplicând spre infernal neputințele personajelor.
Toposul pe care îl fixează Stankov echivalează cu „realitățile” satelor din proximitatea Dunării, acolo unde el însuși a trăit o bună parte a vieții, un soi de Macondo bulgar impregnat cu elemente de ritual și crezuri străvechi, astfel încât, treptat, mica doza de subiectivitate invadează întreg discursul, reorientându-l. Dar… cu toate acestea, paradoxal, vocea naratorului s-ar putea suprapune peste experiența oricărui alt sătean, pentru că aceleași chingi par să acționeze mai presus de evidențe iar destinele sunt nevoite să dureze la nesfârșit, într-un creuzet al durerii. Dintr-un anume considerent, lumea scriitorului bulgar e o bacoviană punere în scenă a unor forțe stihiale: în primul rând, apa nu este nici pe departe elementul germinativ, simbol al vieții, ci înțelesurile pe care le acoperă se mută spre celălalt pol. Satul – dacă vreți, lumea întreagă! – e învăluit în apă, materia fiind continuu erodată. De-a lungul celor douăsprezece povestiri, acest motiv revine în forță (chiar dacă uneori mascat), transformându-se cumva neverosimil într-un suprapersonaj cu rol de regie; cumplit, apa uniformizează totul, până și viața, până și moartea. Dintre cele douăsprezece, poate cea mai dură este „Ploaia”, de unde rețin următoarele fragmente: „În toți acești patru ani de când ploaia nu se oprise, niciodată picăturile nu cădeau direct jos, ci se furișau în direcții diferite prin aerul dens, se învolburau și își schimbau înclinarea, ca o zbenguială de copii. În alte dăți, zile în șir picăturile cădeau drept, disciplinate, sub același unghi și când mă uitam afară spre fereastra joasă a casei vedeam cum tot satul, lumea întreagă erau înclinate pe-o parte. Acum nu ploua pentru că scoteau din casă cele patru sicrie”, „În pauzele din timpul slujbei de înmormântare se putea auzi cum plouă din haine, apa nu se usca, ci se scurgea transformând podeaua într-o baltă uriașă, iar oamenii stăteau în ea fără să se scufunde”, „Bărbații au lăsat sicriele jos și, după ce preotul a îndeplinit ultimul ritual deasupra morților, i-au învelit cu păturile îmbibate de apă. […] Coșciugul însă nu voia să se afunde, se clătina îngrozit în apă, iar pe capacul argintiu picăturile uriașe cădeau ca fructele stricate, se loveau de suprafața tare și săreau în lateral sau în sus”.
În întregul lor, povestirile rămân atemporale, ele mărturisind grozăvia limitelor încercate de suflete pierdute. Paleta sentimentelor e prezentă schematic, contrapunctând această „grozăvie continuă a vieții”. Iubirea poartă cu sine însemne thanatice, jocurile copilărești – adolescentine din „Numerele” ori „Pâinea” (cu viziuni ce amintesc de incursiunile cărtăresciene) oferind portițe către un adamism răsturnat. La Ivan Stankov, jocul nici nu ordonează, nici nu oferă temei – el se desfășoară când surd, când acaparând prim-planul, într-un efort de măcinare ritualică.
„Satul din ape” e imaginea neverosimilă cu care ajungi… să te obișnuiești, pe care vei fi nevoit să o porți mai departe: „El era de la Dunăre. Născut pe malul apei, ea l-a însoțit toată viața, i-a curs prin trup în sus și în jos, în față și în spate, împărțindu-l în două jumătăți, în orășean și în țăran. Nu el fusese cel care o brăzdase în toți anii săi de marinar, ci ea îl despicase în două, parcă pentru a-l ține minte mai ușor…” Încă și încă o dată, „Seceta” ori „Grindina” sunt părți integrate în același poem care mărturisește zădărnicia tuturor celor vizibile. Ivan Stankov e un autor care interesează „literatura adâncurilor” grație apei atotprezente, motiv recurent pus în slujba unei teme de factură ciudată, mitic-existențialistă. Dincolo de toate, autorul pare că reușește să ne învețe și altceva: temeiurile cele mai intime ale realității trebuie vălurite odată cu propriile noastre reprezentări, a căror validitate nu depinde sub niciun chip de acceptul celorlalți. Aici, apa erodează, adâncul conduce spre uitare.
O croazieră de la Viena la Constantinopol
Literatura de aventură a suscitat dintotdeauna un interes deosebit, întrucât una dintre caracteristicile cele mai prezente în caracterul omului rămâne organic legată de curiozitatea sa de nestăvilit, manifestată până și în cele mai banale situații de viață. Nevoia de a consuma imediat bucuria – fie și de-o clipă – unei descoperiri a capacitat forțe supradimensionate în raport cu banalul unor situații. Așezați în spații diferite, reprezentativi pentru culturi diverse, eroii paginilor de aventură fac cu ochiul deopotrivă celor cu „bagaj informațional”, cât și, evident, maselor. „Așezați” în culori plăcute ochiului și puși să execute cascadorii altfel de neimaginat, aceștia devin un soi de dublu credibil al propriilor expectanțe, într-un joc în granițele căruia realul și ficționalul se interconectează. Omul nou este fără doar și poate cel care nu întoarce spatele provocărilor! – iar o asemenea „descoperire” e interesată de realitatea cărții pe care, iată, o semnalăm.
De-a lungul ultimelor săptămâni, extrem de promovată de Grupul Editorial Humanitas este „O croazieră de la Viena la Constantinopol”, lucrare semnată de Constantin Ardeleanu, profesor de istorie modernă la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, long-term fellow la New Europe College, București. Cu o vastă experiență în problematicile ridicate de noile paradigme ale imaginarului, autorul își propune să refacă în linii precise istoria unui fenomen de importanță vitală, invitându-ne la o călătorie fascinantă către zorii modernizării Principatelor Dunărene. Așa cum aflăm din precizările de început, volumul așază în context istoric schimbările de infrastructură dar și rolul Dunării în sporirea mobilității internaționale, cu ample trimiteri explicative către zona politicii, social, cultural și economic. Deși având un pronunțat caracter științific, cartea de față este re-„înveșmântată” în așa fel încât să respecte principiul accesibilității, autorecomandându-se drept o lectură obligatorie pentru oricine e interesat de realitățile începutului de secol nouăsprezece. Mai mult, din dorința unei maxime deschideri, autorul păstrează o substanțială componentă narativă și anecdotică, urmărind ca produsul final să depășească rigoarea demonstrațiilor și să îl propună drept o lectură plăcută, evident, avizată. Atât cât este, doza de subiectivitate vine mai degrabă din preferința pentru anumite alegeri, pentru re-contextualizări ori accente ce își dovedesc fără doar și poate „percuția”.
Paginile volumului sunt organizate în șase capitole distincte, fiind împreună interesate de o altfel de istorie miniaturală a călătoriilor, imaginilor și spațiilor, între 1830-1860. Pentru a nu amâna până la a depăși limitele răbdării, să spunem așadar că literatura de călătorie face până la urmă și subiectul acestei apariții, chiar dacă, indirect, miza este extrem de serioasă, urmărind să argumenteze și că drumurile de comerț au constituit un factor hotărâtor pentru afirmarea statelor românești. De la primele pagini, lectorul întâlnește două exemple inedite, odată cu figurile lui Petrache Poenaru (cel care admira progresul în capitala Angliei, cel care avea să călătorească printre primii, cu trenul, între Liverpool și Manchester) și cea a călugărului Chiriac de la Mănăstirea Secu – unul dintre cei mai curioși călători români din epoca analizată. Aflați în societate la poli diferiți, ambii fi-vor așadar integrați înainte de vreme unui „progresist mod de a gândi existența”. Intrând mai adânc în problematica volumului, înțelegem că ruta navigabilă a Dunării a facilitat întâlnirea și conviețuirea dintre români și ceilalți, conectând Principatele la civilizația europeană. Înțelegem că un alt temei al cărții se leagă indisolubil de faptul că drept „parte a unei complexe infrastructuri de transport internațional, Dunărea de Jos și piroscafele austriece ce navigau pe ea au favorizat formarea României moderne, la fel cum – conform lui Iorga, Brătianu și Papacostea – drumurile internaționale au contribuit la geneza statelor medievale”.
Alăturând așadar șase capitole, demersul lui Constantin Ardeleanu e savuros pentru că își îngăduie perspective diferite, dovedind mobilitate interpretativă. Capitolul întâi ne așază în mijlocul evenimentelor, propunându-ne nimic altceva decât o croazieră printre civilizații. Cititorul va afla despre impredictibilitatea ce caracteriza transporturile fluviale și maritime, situație care impunea în fapt… o altă soluție. Înțelegem că, „conform calculelor istoricului elen Apostolos Delis, o corabie făcea în medie 19 zile între Constantinopol și Galați, față de doar șase zile între capitala otomană și Odesa; diferențele subliniază complicațiile navigațiile din regiunea Deltei Dunării, unde cursul fluviului era sinuos, fiind adesea obstrucționat de bancuri de nisip.[…] Vasele cu aburi promiteau să rezolve măcar câteva dintre aceste neajunsuri și să ducă navigația într-o nouă epocă de predictibilitate, siguranță și confort”. Tot în primul capitol vom calibra „mecanica” primelor schimbări, rolul primului vas – Ferdinand I -, cât și contribuția celor de la DDSG.
Personal, am parcus cu maximă încântare al doilea capitol, locul unde autorul e interesat să facă radiografia unui „oraș plutitor”; aici, în acest „acvariu”, gândit totuși ca un „spațiu democratic”, adică la bordul piroscafului, oameni de diferite etnii, naționalități, religii ori pur și simplu interese își vor fi găsit mai degrabă puncte tangente, alunecând cumva neverosimil între Marele-Necunoscutul Est și Civilizatul Vest. Cu o arhitectură a subiectelor ce vizează mai degrabă geopoliticul, capitolul al treilea e interesat de relațiile dintre Orient și Rusia, pentru ca următorul, iarăși extrem de viu, să compună un tablou (cu totul credibil) al românilor în Europa, așezând în mijloc ceea ce s-ar fi putut numi „spectacol al modernității”. Ce interesante sunt, de exemplu, paginile dedicate boierului Iancu Prăjescu, cel care a călătorit pe linia Galați, Constantinopol, Atena, Pireu, apoi Corfu, Malta, Napoli, Civitavecchia, Florența, Veneția, Milano, Genova, Marsilia, Anglia, Belgia – și nu e singurul exemplu! Un microcapitol urmărește felul în care diferiți scriitori au înregistrat aventurile piroscafurilor, la loc de frunte fiind, desigur, Alecsandri. Capitolul cinci se ocupă de „călătorii și epidemii” – el trebuie citit cu un plus de interes pentru perioada pandemiei (cu) Covid, vom afla cum se apăra Occidentul în fața Orientului dar și… invers, apoi cum se purificau corpurile, îmbrăcămintea dar și mărfurile, eventual vom cunoaște luptele dintre contagioși și miasmatici ș.a.m.d. Cumva mai degrabă tehnic, ultimul capitol e interesat de modalitățile de „disciplinare a naturii”, explicând pe larg lucrările inginerești pe care le-a presupus arealul Clisurii Dunării.
Deși uneori păcătuiește abia perceptibil în articulațiile conținuturilor, lucrarea lui Constantin Ardeleanu fixează și mai bine rolul pe care l-a avut Dunărea în redefinirea modern-conceptuală a Principatelor. Voit sau nu, minunile acelei lumi noi! aveau să miște lumea, transformând radical viețile oamenilor simpli.
Dincolo de luciul apei
Ați auzit ceva despre Bleu Okavango? Presupun că da, întrucât undeva pe la mijlocului lui iunie, agențiile de presă erau sufocate de știrea conform căreia în Botswana a fost prezentat cel mai mare diamant din această regiune, aflându-se grație celor 20.46 carate într-un top 3 „al celor mai și mai și mai…”, urmând probabil ca în scurt timp să fie cea mai scumpă piesă tranzacționată. Diamantul extras din mina Orapa face parte din categoria fancy blue și a început deja – cum altfel? – să încingă imaginația celor câtorva bancheri pentru care adrenalina e strâns legată de asemenea oportunități de „afirmare”. Ineditul acestei „apariții” a fost parcă perfect acompaniat de o serie de alte descoperiri cu caracter științific – adevărate „fosile vii”, despre care se credea că nu mai pot exista decât în albumele de specialitate. Iată cum natura se dovedește mereu surprinzătoare, invitându-ne, pentru a câta oară, să înțelegem că existența rămâne pe mai departe un spectacol, altfel spus că nicio carte nu a fost scrisă până la capăt!
Gândurile mi-au fugit către legendarul căpitan Nemo, el însuși un om al ineditului, un admirator al frumosului, cu o existență tainică ce ascunde drame mai mult sau mai puțin personale. Am avut cumva mereu impresia că eroul lui Jules Verne descinde direct din mit, probând știința de a înțelege matricele lumii, pattern-urile cele mai sofisticate, de a-i deveni el însuși arhitect – vă amintiți, probabil, scena în care Pierre Aronnax e uimit de perfecțiunea unei perle imense: „Împins de curiozitate, am întins mâna pentru a o atinge, pentru a o cântări. Dar căpitanul mă împiedică, făcu un semn negativ și, scoțând lama pumnalului, lăsă cele două valve să se închidă imediat. Am înțeles atunci care era intenția căpitanului Nemo. Lăsând acea perlă îngropată în mantaua scoicii, îi permitea să crească continuu. În fiecare an, secrețiile moluștei adăugau noi straturi concentrice. Doar căpitanul cunoștea grota în care se cocea acest admirabil fruct al naturii; doar el îl creștea, ca să spun așa, pentru a-l duce într-o zi în muzeul lui prețios”. Sigur, îți vine să întrebi suspicios: cât loc ocupă orgoliul în această ecuație? În tot cazul, se simte cum încă suntem în era victoriană, un interval al avântului și, implicit, al încrederii. Doar aici s-ar fi putut întrupa un caracter neo-renascentist, un om cu puterea (puteți citi „capacitatea”) de a redescoperi coeziunea contrariilor, în virtutea și cu dorința continuă a „pasului înainte”. Căpitanul Nemo și minunatul Nautilus par să traverseze istoria însăși, înregistrând de-a lungul timpului și alte „forme-în-acțiune” pentru aceleași arhetipuri. Imagini monstruoase ale mașinăriei au fost reținute încă din Antichitate (de Aristotel ori Pliniu), pentru ca după aceea să reapară în poveștile norvegiene ale episcopului Pontopiddan, printre relatările lui Paul Heggede ori rapoartele Harrington. De la acestea până la balena albă, krakenii uriași cu tentacule ce ar putea cuprinde o clădire de cinci sute de tone și chiar până la submarinul manevrat de Nemo (firește că exemplele ar putea continua aproape la nesfârșit), tocmai asemenea apariții de excepție au devenit motivații cât se poate de pertinente în marea aventură a cunoașterii.
Jules Verne face parte din linia scriitorilor cărora nu li se poate „imputa” aproape nimic: construind o galerie exemplară, cu personaje devenite simbol, echilibrând realitatea cu imaginația, motivându-și întotdeauna (cel puțin până la un punct!) ineditul situației, autorul nu uită deloc că misterul ar trebui să rămână piatra unghiulară a istorisirii. Nu am deloc sentimentul că mă aflu pe tărâm nisipos dacă îl socot în continuare pe Jules Verne un colos al literaturii, fără a-l trece artificial în compartimente secundare, precum cel al literaturii de aventură. Jules Verne face însă muncă de pionierat în multe privințe, iar ceea ce pare să fi scăpat până acum e cutezanța sa de a-l anunța, înaintea vremii, pe Umberto Eco: cea mai plină-de-sens postură a scriitorului conjugă o existență printre infinitele posibilități ale Textului. Aici, deocamdată e doar o „deschidere” la care voi reveni dacă Timpul mi-o va îngădui – în timp ce acolo, dincolo de luciul apei, exponatele istorisesc / refac chiar sensul lumii.
„20000 de leghe sub mări” ar trebui citită și cu dorința de a evalua relația dintre voia divină / hazard / voință. Ce înțeles e tainic adumbrit în „Mobilis in mobile”? Oricum, afirmația-promisiune a Căpitanului („veți intra de astăzi într-o nouă lume!”) constituie temei solid pentru a privi încă și încă o dată… dincolo de convențional!
***
HMS TERROR
Am putea spune că, încă de la apariție, genul horror s-a bucurat de o receptare pozitivă, aducându-l în prim planul topurilor literare, ulterior deschizând și pentru cinematografie numeroase posibilități de a experimenta. De bună seamă, nefiind interesată de riguros ori de o proprie definire în termeni preciși, literatura horror a exploatat una dintre emoțiile umane cele mai prezente: frica. Ar trebui să recunoaștem din start că, fie și indirect, tipul acesta de literatură vorbește despre chiar statutul omului în univers, reamintind de fiecare dată că suntem la voia hazardului ori a unui destin care, cel mai adesea, se poate dovedi potrivnic. Știm destul de puțin, înțelegem și mai puțin – unul dintre unghiurile posibile… Cert este că dintre toate, „tiparele horror” se confruntă cu un dinamism ieșit din comun, multiplicându-și formele de expresie artistică în progresie geometrică. Cumva peste noapte, luăm act de apariția unor texte hibride, care nu mai pot fi clasificate după criterii general acceptate; ele se aliniază nonsensului existențial, răspunzând în marginalii unui consumerism adesea fără discernământ, desfășurat cu toată viteza înainte. Nimic nou sub soare, însă exact într-un asemenea cadru, contururile încep a juca feste, clarobscurul înlocuiește proporțiile geometrizate armonios. Câțiva pași mai încolo se instaurează teroarea.
„HMS TERROR” e unul dintre cele mai bune romane scrise vreodată! Aducând laolaltă elemente din romanul de aventură, precum și din zona celui de călătorie, consumându-și secvențele narative sub semnul fantasticului și grotescului, „asezonat” din plin cu elemente horror, ficțiunea lui Dan Simmons echivalează cu o surpriză dintre cele mai reușite, posibil roman-emblemă pentru rubrica pe care am îndrăznit să-i dăm consistență. „Literatura adâncurilor” dialoghează cu interioarele cele mai profunde ale sufletelor celor încercați, cu aventurieri aflați în situații limită, nevoiți să aleagă răul cel mai mic, să reziste în fața unor acte (auto)distructive. Eroii ies doar din asemenea încleștări, duc povestea mai departe, grație acelui unic ideal înspre care se concentrează motivații adesea iraționale. Suntem prezenți în granițe unde argumentele sunt ultimative, deciziile se rostogolesc în defavoarea celor mulți; aici, principiile democratice pălesc, căci nu e timp de asumări ludice.
Romanul însumează câteva sute de pagini-bune fericit tensionate, în așa fel încât nu simți nevoia să „treci mai departe” ori să sari peste pagini descriptive. Detaliul semnificativ e strecurat admirabil când și unde servește, paradoxal, economiei de mijloace. „HMS TERROR” e o întreită aventură: pleacă mai întâi de la dorința de a fi fost găsit legendarul Pasaj de Nord-Vest (cale maritimă din Groenlanda până în Alaska, legând Oceanul Atlantic de cel Pacific prin Oceanul Arctic), urmărește mai apoi marea aventură a formelor de civilizație în fața „instinctului”, pentru ca nu în ultimul rând să încerce a recupera amintirea unui homo religiosus / funcționalitatea mitului într-o existență sufocată de realitatea monotonă a cotidianului. În prezentarea navelor se strecoară câteva sugestii cu „caracter profetic” – e vremea deciziilor ce sfidează tiparele: „HMS Erebus s-a aflat mereu în frunte, așa cum o cerea dreptul ei de navă amiral, precum și responsabilitatea ce-i revenea în calitate de ambarcațiune mai grea, înzestrată cu un motor cu abur mai puternic – cu cinci cai putere mai mult decât motorul suratei sale, Terror, dar, ei, drăcia dracului! – arborele cel lung al elicei fusese deteriorat de ghețurile subacvatice; iar acum nu mai funcționa cum trebuie, de fapt, nu mai mergea nici înainte, nici înapoi. Prin urmare a fost nevoie ca Terror să preia conducerea”. Cumva pe nesimțite, tot ce putea fi cuprins cu rațiunea e lăsat în urmă. Pericolul devine iminent și se ivește dinspre tot ce-i înconjoară pe aventurieri: mai întâi vremea potrivnică și gheața, mai apoi apariția neclară a unei ființe între tărâmul celor vii – și a celor morți („Pur și simplu s-a ridicat. A fost ca atunci când se ridică brusc crestele de gheață. Doar că aia nu era nicio creastă – și nu era nici gheață – pur și simplu s-a ridicat și a înviat. O formă. O formă albă. Țiu minte că avea… gheare.” sau „-Terror. Teroarea, zice el și simte gust de fiere. / -Ei zic că nu-i un animal, continuă Fitzjames. Aproape toți oamenii cred că niciun animal nu poate fi atât de viclean, ci doar o creatură nemaivăzută… o creatură supranaturală… Și mai cred că în bezna aia dintre ghețuri se ascunde un demon.”), degerăturile și scorbutul ori oftalmia (inflamație a corneei provocată de acțiunea radiațiilor ultra-violete asupra ochilor neprotejați), nu în ultimul rând omul însuși care, atingând frica supremă, ajunge să se comporte animalic, căzând în bolgiile cele mai cumplite – ar trebui urmărit un caracter precum cel al lui Hickey care răstălmăcește parodic chiar sensurile Creației: „Și atunci Hickey a coborât în mijlocul lor, aidoma unui zeu, ca să le împartă pâinea și peștii. L-a împușcat pe Strickland ca să-l hrănească pe Seeley. L-a împușcat pe Dunn ca să-l hrănească pe Brown. L-a împușcat pe Gibson ca să-l hrănească pe Jerry. L-a împușcat pe Best ca să-l hrănească pe Smith. L-a împușcat pe Morfin ca să-l hrănească pe Orren… sau poate viceversa. Mintea lui Hickey nu se mai cobora până la nivelul unor asemenea chestiuni fără însemnătate”.
Dintre buni și răi, dintre cei răbdători și aprigi, dintre credincioși și lipsiți de orice speranță, vor fi câțiva care vor îndeplini misiunea lui Sir John Franklin – descoperirea Pasajului – și totuși aceasta nu va mai avea în economia romanului nicio însemnătate, nucleul redefinindu-se, compunând alte repere, fiind acum interesat de un cu totul alt sistem de credințe, specific oamenilor din Nord.
„HMS TERROR” a fost ecranizat și difuzat în varianta a zece episoade, de AMC, începând cu data de 26 martie 2018. Ulterior, după Canada și America, producția a fost difuzată și de BBC, fiind mai apoi preluată sub larga cupolă a Amazon Prime Video. Critica de specialitate l-a întâmpinat fără rezerve prea mari, transformându-l încă o dată pe Dan Simmons într-un icon al genului horror-historical-fiction care ar merita reconsiderat și pe tărâmurile noastre.
Ai noștri, până în Antarctica
Mi-aduc aminte că printre primele evenimente virtuale pe care am ținut să le urmăresc anul trecut a fost și cel prilejuit de lansarea unui volum cu totul special, menit indirect a celebra călătoria navei „Belgica”, dar și a savantului român Emil Racoviță, a cărui muncă susținută a echivalat poate chiar cu un moment de cotitură în eforturile de cercetare a Antarcticii. De fapt, să așezăm comentariile noastre în context potrivit: Cristian Lascu și Helmut Ignat sunt semnatarii acestei preumblări „Din Antarctica la Scărișoara” (Editura „Humanitas”, 2020); după mai bine de o sută de ani, o mică echipă românească se aventurează pe urmele lui Emil Racoviță, refăcându-i traseul, aducându-i omagiul cuvenit în fața cuceririlor sale. Cartea-album pe care o am în față, tipărită în condiții aproape ireal de frumoase, găzduiește în paginile ei călătoria-în-oglindă, așezând timpul și spațiul într-un dialog liric aproape paradoxal; deopotrivă, aventura începută la 15 august 1897, alături de expediția anului 2000 sunt expresiile-consecință ale aceleiași iubiri față de măreția întinderilor antarctice.
Cristian Lascu e cunoscut în calitatea sa de geolog prospector, cercetător la Institutul de Speologie „Emil Racoviță”. Printre alte premii internaționale, i-a fost oferit Premiul Academiei Române pentru lucrarea „Peșteri scufundate” (1987). A activat în jurnalismul de mediu, fiind preocupat de documentarul științific. Pentru mai mult de doisprezece ani a fost redactor-șef al revistei „National Geographic”, activând în prezent ca fotograf al domeniului subteran. Apoi, probând un talent și o știință a artei fotografice ce i-au fost apreciate în cadrul expozițiilor personale („Antarctica: dincolo de capătul lumii”, „Delta Dunării și mica deltă a Bucureștiului”, „Parcul Natural Văcărești”), Helmut Ignat este fotograf la „National Geographic” Romania și „Traveler”, pentru care a realizat materiale despre Antarctica, Thailanda, Veneția, Delta Dunării ș.a.m.d.; este autorul albumului „Cântecul lebedei mute”.
Desigur, inventarierea tuturor meritelor pe care le-ar putea proba cei doi ar consuma spațiul fizic pe care îl avem la dispoziție, de aceea vom trece la consemnarea câtorva aspecte esențiale ce țin de osatura cărții.
La rigoare, compozițional, volumul nu e neapărat împărțit în mod clasic, pe capitole, chiar dacă putem enumera câteva puncte de interes în jurul cărora se naște generoasa poveste a unui crez: „Un aisberg din Munții Apuseni”, „La capătul Lumii”, „Dincolo de capătul lumii. Antarctica”, „Biolog, oceanograf, speolog, vizionar” – evident, cu referire la Emil Racoviță. Suntem atenționați de la început că „răsfoind filele acestui volum veți vedea imagini strălucitoare, cu zăpezi imaculate și ghețuri de cristal, alături de fotografii în care personajul principal este întunericul ce învăluie fantomele minerale ale lumii subterane. Orizontul antarctic nemărginit alternează cu cotloanele cioplite de ape în calcar”. Într-adevăr, între asemenea constante s-a împlinit destinul cercetătorului român, iar reportajul lui Cristian Lascu și Helmut Ignat e măsura multi-fațetată a atașamentului de temeiuri solide, o declarație de prețuire și o calibrare a eforturilor întreprinse de una dintre cele mai mari personalități ale secolului XIX.
Fotografiile oferă un adevărat regal, cumpănind simfonia unor culori cumva uitate într-o protoistorie care se cere a fi redescoperită; incursiunea în fascinanta Antarctică are – cum altfel?! – o corespondentă în plan lăuntric, acolo unde coridoarele ființei sunt invadate de o bucurie suprafirească, generând noi sensuri în fața miracolului vieții. La rândul său, cuvântul împlinește funcții persuasive. Mai în glumă, mai în serios, la finalul lecturii probabil îți vei cântări șansele de a vizita – o dată-n viață! – acest tărâm de un farmec „ingenuu”. Autorii nu uită nici reperele firești, astfel fiindu-ne prezentate informații la granița dintre istorie, geografie, sociologie etc. La final, un ghid echilibrat-subiectiv, pentru realități ce derapează (paradoxal) către fascinație.
Acum, de la bordul navei Plancius, ai noștri – în sfârșit, ai noștri! – ne poartă / dirijează într-o aventură a cunoașterii, împăcând poezia vieții și bucuria cercetării, aducând la un loc finalități discursive altădată divergente.
Cât timp pânzele rămân întinse
Într-un număr anterior, țineam să vă conving de faptul că literatura lui John Slocum nu avea cum să nu întâlnească succesul, ba chiar să nască de-a lungul întregului glob vise dintre cele mai îndrăznețe; de altfel, am putea acum considera că autorul, în marea sa aventură, pare să fi străbătut talazurile și să evite în folosul său mirajul vieții, urmând mai degrabă o altă cale, către o lume cu adevărat pură. Nu știu cât de forțat ar putea să pară, însă de cele mai multe ori, această literatură pe care v-o propun – a adâncurilor și (în)depărtărilor marine – se va dovedi că ia forma unui discurs metatextual, interesat de varii forme de libertate. Ei bine, peste mii de kilometri, avea să se nască la Brăila, în 1910, Nicolae Bogza, cel care ne-a rămas în amintire drept Radu Tudoran, autorul al faimosului volum „Toate pânzele sus!” și care pare să-l fi apreciat în chip deosebit pe Slocum. Mult mai puțină lume este familiarizată cu celelalte reușite în proză ale celui în discuție – cu atât mai mult a rămas uitată activitatea sa de lingvist și traducător, cea din urmă postură fiind îmbrățișată în anii comunismului mai curând forțat, din considerente materiale. Sunt convins, numele lui Radu Tudoran ar merita să fie readus în prim planul literaturii noastre, întrucât arhitectura paginilor de proză, cât și rezolvările stilistice, deopotrivă generate de o știință de a pune la lucru imagini kinetice, întâlnesc cunoștințe care își dovedesc viabilitatea în lumea navigatorilor. Aș spune că este nu singurul, dar printre puținii scriitori din literatura de după 1900 care aduce în aceeași formulă realități din arii vag complementare. Probabil că interesul față de literatura de călătorie a fost generat și de faptul că tatăl său, Alexandru Bogza, a activat în marina comercială. Dacă în primii ani tânărul Nicolae mizase pe o activitate în armată, în 1938 va renunța la cariera militară și va debuta cu un reportaj în revista „Lumea românească” condusă de Zaharia Stancu. În paranteză, să luăm act de faptul că tot în această perioadă alege să semneze cu pseudonim, având dorința de a se distanța de fratele său, Geo Bogza. În timp ce propriul frate avea să „alunece” răspunzând presiunilor politice, Nicolae Bogza înțelege să înfiereze, fie și indirect, viziunile extreme (deopotrivă de dreapta și de stânga), poziție care avea să îi aducă destule neplăceri. Într-un interviu publicat după ’90, Radu Tudoran avea să puncteze plin de amărăciune faptul că „După 1947 am fost înmormântat, nimeni n-a mai pomenit de mine decât dacă își mai aducea cineva aminte să-mi vâre o suliță în coaste.”
Dar intenția prezentului material nu este de a contura un portret literar, cât mai degrabă de a semnala faptul că într-o conjunctură mai atentă cu propriile-i valori, un nume precum cel al lui Radu Tudoran nu ar fi stat pe rafturile din spate; cât despre „Toate pânzele sus!” – ce ar fi de spus? Având încă de la apariție un succes nebun, lumea „de dinainte” a fost totuși mult mai atentă la procesul receptării, intuind că aventurile Speranței ar putea întâlni alte modalități de exprimare. În fine, la aproape o săptămână de la fatidicul cutremur din martie, Studioul Cinematografic Român, sub egida TVR – sper să nu greșesc! – a propus premiera a douăsprezece episoade în regia lui Mircea Mureșan. Evident, publicul a fost prea puțin interesată să sesizeze la acel moment incompatibilitățile dintre roman și film, difuzarea peliculei fiind așteptată „ritualic”, mai ales pentru că oferea bucuria unei guri de oxigen. Visul personajului se așeza perfect peste dorința de libertate a sutelor de mii de români care intraseră în această ludică postură a călătorului neîngrădit, a celui care găsise formula de a submina autoritatea vigilentă a aparatului de opresiune și de a trece „dincolo de graniță”, într-un drum deloc ipotetic al prefigurărilor camaraderești. Peste ani, poate și mai evident, „Toate pânzele sus!” a devenit un fenomen… pentru cine avea ochi să îl perceapă! Un fenomen discutat și apreciat la justa valoare mai degrabă în segmente de nișă, precum cel al împătimiților de benzi desenate ori al internauților. Dacă Pompiliu Dumitrescu găsise o formulă grafică excelentă, peste ani, plecând de la realitățile romanului, Puiu Manu, maestru recunoscut al benzii desenate, propune în trei rânduri (anii 1958, 1972 – vorbim de 40000 de exemplare vândute și 2010 – o variantă complet nouă, mult îmbunătățită dar tipărită în tiraj… „confidențial”) o dezvoltare grafică mai amplă, acum trecută – cum altfel? – spre uitare.
De la prima lectură a romanului am avut credința că Anton Lupan este un alter ego bine croit după așteptările lui Radu Tudoran. Și unul și altul scrutează depărtările, sunt într-o așteptare ce nu mai ia sfârșit, așezând note disparate într-același cânt al speranței: „Dar, așa cum stătea aplecat peste parapet, privind cu ocheanul la țărmuri, căpitanul nu-i căuta numai pe băștinași, nu cerceta numai peisajul care i se părea ciudat de bine cunoscut, deși naviga prima oară pe aici; îl avea în minte de atâta timp. Descrierile citite treziseră în ochii lui nu doar închipuiri, ci imagini vii, ca și când le-ar fi văzut el, aievea, și nu de mulți ani, ci abia ieri. Și în acest peisaj cunoscut, el căuta, cu inima zvâcnind, un semn lăsat de prietenul său”. Anton Lupan știe despre ce vorbește pentru că Radu Tudoran însuși înțelesese limba apelor nemărginite.
Simt că mai trebuie spus ceva: proza lui Radu Tudoran este extrem de sinceră, este directă, pleacă din suflet. Oare cine mai știe astăzi că Nicolae Bogza încercase de timpuriu să construiască prin propriile forțe, într-un simplu garaj, o ambarcațiune ce ar fi fost menită să îl poarte „peste mări și țări”? Sau, altfel, câți cunoaștem ce deznodământ stupid a cunoscut goeleta din varianta ecranizată? Cu ce răspunsuri am putea veni? „Nu ne fu dat”?
Sulina, apoi peisaje maritime
Cred în continuare că Eugen Botez ar fi putut să constituie o provocare pentru literatura română. Din păcate, numele său nu mai este astăzi rostit decât în treacăt și poate paradoxal, printr-o aulă universitară. Desigur, în chip artificial, Jean Bart – cu al său „Jurnal de bord” – era plasat în fruntea listelor lecturilor suplimentare pentru elevii de gimnaziu. Totuși, câți dintre aceștia se vor fi angajat la parcurgerea cu stoicism a cărții și câți vor fi avut priceperea de a-l citi așa cum trebuie? Scriitorul născut la Botoșani, cu o biografie ce ea însăși ar putea fi subiect de roman, a echivalat cu o figură exotică în literatura noastră. Provocare a destinului în fața unui scriitor de certă factură realistă – pare să fi avut nenorocul unor grile de lectură în contra timpului său! În 1933, avea să-i apară la Editura „Adevărul” volumul „Europolis”. În doar șase ani romanul cunoaște trei ediții, însă aura-i avea imediat să pălească.
În calitatea de prefațator al unei ediții din 2010, Paul Cernat considera că „Europolis rămâne un foarte frumos roman de epocă despre efemeritate, iluzie și eșec, un roman în care mozaicul lumii levantine de la gurile Dunării servește drept fundal social și efigie identitară”. Pornind tocmai din acest punct, „Europolisul” lui Jean Bart prezintă mai mult interes decât multe alte romane ce au intrat „în canon”. Jean Bart ne propune până într-un punct povestea credibilă a unui quest în definirea propriei identități, o construcție care își asumă libertăți în parte admise. E parcă vocea ce în chip cu totul neașteptat se autoinstituie în semn al alterității. Chiar dacă nu este un roman scris exclusiv în manieră romantică, „Europolisul” admite câteva simetrii și antiteze, precum și un registru melodramatic presărat cu bijuterii lexicale. În aceste date ne este prezentat un colț al Europei, mai precis Sulina – oraș eminamente portuar, care naște, amenință să dispară și renaște în ritmul tranzacțiilor din port. Peisajul maritim e divers, cosmopolit, un alt chip al Turnului Babel: își are propriile lui legi pe care, uneori, nici membrii societății nu le pot pricepe. Din punct de vedere socio-politic e o bizarerie: „Pe vremea când Turcia nu putea și Rusia nu voia să întrețină gura Dunării deschisă navigației, după războiul din Crimeea, s-a alcătuit provizoriu o Comisie Europeană pentru lucrări tehnice, ca Marile Puteri să-și poată trimite vapoarele la Dunăre să încarce grâul românesc, de care aveau nevoie. Noi, ocupând Dobrogea, am intrat în stăpânirea gurilor Dunării, moștenind pe turci. Azi Comisia nu mai corespunde împrejurărilor, e o alcătuire arhaică, un anahronism, o excepție fără precedent, unică pe glob.”, din punct de vedere administrativ – o afacere pe teren nisipos: „Sulina – după numele capului unei hoarde de cazaci – este poarta Dunării. Pe aici iese grâul și intră aur. […] Orașul acesta, creat prin nevoile navigației – fără industrie, fără agricultură -, e condamnat să fie șters de pe harta țărei îndată ce o altă gură a fluviului va fi aleasă ca poartă principală a Dunării. Până atunci, vremelnica așezare omenească crește și scade după barometrul recoltei anuale”. Una peste alta, e spațiul unde individul își poate rosti crezul, chiar dacă totul pare bântuit de același vanitas vanitatum: „Toate neamurile de oameni, toate semințiile se întâlneau aici; drojdia lașă a Levantului dospea la un loc înfrățită cu trufașa putere britanică, doborâtă, narcotizată de valuri de alcool. Grecii, limbuți și inflamabili, frecau zi și noapte între degetele lor nervoase cărțile de joc înnegrite și soioase. Turcii, lazii și curzii din Anatolia își sorbeau cafelele, tăcuți și gravi. Românii, cu țuicile dinainte, veșnic răzvrătiți, croiau planuri de luptă și greve. Armenii palizi, tatuați de praful de cărbune, ședeau muți în fața paharelor de ceai. Pescarii lipoveni turnau rachiul în farfurii și-i dădeau foc cu chibritul – dacă nu ardea cu pară îl respingeau cu indignare”. Toate aceste destine ce se întrepătrund, chipuri ce își fac apariția în scenă pentru a o părăsi de îndată sunt mecanismele romanești ale unui puzzle-frescă „miniatural”. Aici, în dreptul Sulinei, Orientul se întâlnește cu Occidentul. Luxul celui dintâi se îmbină ciudat într-o primă fază cu pragmatismul celuilalt, pentru ca mai apoi să sucombe în spațiul unei utopii denunțate prin artificii ironice.
Romanul are în chip evident un caracter cinematografic (producția lui Thomas Ciulei prezintă doar o legătură vagă) dar ar putea fi la fel de bine destinat reprezentării scenice. Desigur, lecturat doar la nivelul evenimențialului, „Europolisul” lui Jean Bart nu are un caracter polifonic. Galeria personajelor e destul de largă iar trăsăturile lor sunt punctate direct, de autor. Destinele iau întorsături ciudate: Penelopa Marulis, descendenta unei familii strălucite ajunge să se sinucidă, Angelo Deliu – tipul amorezului / junelui prim își consumă viața fără nicio motivație reală, Nicola Marulis, americanul așteptat să investească, se dovedește un infractor de rând, fără a fi putut schimba datele identitare ale unui oraș, după cum cu toții s-ar fi așteptat. Evantia, fiica acestuia, mulatră și implicit o apariție insolită, se îndrăgostește de tânărul ofițer Neagu – posibil alter-ego al autorului. Ceilalți completează această societate surprinsă în cadrele unui „excelent roman regional” (Șerban Cioculescu). Eșecurile personajelor nu sunt însemnele unei neputințe auctoriale ori ale unor scheme melodramatice depășite. Câteva note în parte misogine vorbesc despre mentalitățile timpului: „Ca și cameleonul, femeia își schimbă culoarea sufletească după bărbatul de care s-a lipit ca iedera de arbore. N-ai observat că nevasta unui pictor vorbește ca un critic de artă despre tablouri, deși nu avea la început nicio idee de pictură? Femeia care iubește un marinar vorbește cu pasiune, ca orice lup-de-mare, despre chestii navale, vapoare, furtuni și naufragii. Și pe aceeași femeie, dacă trece în brațele unui călăreț, o vei auzi discutând cu toată competența despre cai, iepe și harmăsari, de herghelii, curse și hipodrom. Femeia nu-i decât un reflex al bărbatului. Ea se adaptează mai ușor la mediu tocmai pentru că nu are individualitate”. Dincolo de toate, consider că absurdul și grotescul sunt la voia autorului care are știința de a deschide la nesfârșit posibilitățile / palierele de interpretare. „Europolis” e o carte de actualitate ce nu-și va fi consumat însă toate surprizele și care îndeamnă la (re)lectură.
Eficiență și joc, câteva accente
Știam cu mult timp înainte că, în cadrul acestei rubrici, voi scrie și altfel despre mare, despre ocean, despre asemenea întinderi care ne îngăduie visul, chiar cu toate fețele lui deformate. Acum, „literatura adâncurilor” își permite o altă axă, alte volute, devine interesată de curgerea Tamisei și echivalează mai degrabă cu un background verosimil dar jucăuș, în raport cu omul care se chinuie să se înțeleagă cu ajutorul jocului, umorului, sarcasmului. Tot tresăltând la breaking news-urile ce s-au perindat de-a lungul perioadei post-electorale, mi-am zis „gata cu eroii”, cu planurile suprafirești: să ne aducem aminte de umorul britanic, de personaje ce se leagă poate paradoxal, de Kafka dar și de teatrul absurdului. Nu sunt singurul – sunt convins! – care a privit cu ochii larg deschiși săgețile (înmuiate în venin) lui Jerome K. Jerome, cunoscut publicului nostru din „Trei într-o barcă”.
Odată tradusă, cartea s-a bucurat aproape instant de apreciere, lecturată de cele mai multe ori cu îngăduința omului care vrea să evadeze dintr-un cotidian ce îl sufocă, drept pentru care, ceea ce acesta va întâlni devine o bufonerie inteligent prezentată, teatrul unor păpuși articulate în așa fel încât să îngăduie mai multe registre. E aventura unor oameni spre tărâmurile grotescului, o mărturie post factum a unor decizii pripite și fără valoare. Discursul lui Jerome K. Jerome nu este nici pe departe gratuit, nici nu e interesat de a stârni exclusiv umorul involuntar, chiar dacă romanul (nu știu cât de corect acoperă această realitate din punct de vedere al criticii literare) presupune la suprafață mai degrabă înlănțuirea unor momente ce nu se îndepărtează de sfera obișnuitului – îmi vin brusc în minte crochiurile din artele plastice, capabile de a surprinde din câteva trăsături posturi aparte, disponibilități și abilități, stări și medieri.
În ciuda edificiilor somptuoase care flanchează cursul Tamisei, prilej pentru autor de a oferi câteva amănunte cu iz istoric, aș risca să afirm că ea se alătură Ozanei – dar putem face și alte trimiteri în și în afara literaturii noastre, ceea ce conferă discursului încă o dată valabilitate general-umană. Cum altfel, cursul apei presupune schimbare, transformare, devenire – nu și aici! În spatele întâmplărilor relatate cu o oarecare vioiciune, se simte amărăciunea ce își va fi avut un punct de plecare în chiar biografia autorului care, încă de mic, a fost nevoit să își accepte condiția socială, dar și mofturile unui destin potrivnic, ce l-a așezat în postura de a-și fi pierdut tatăl de timpuriu. Poate mă grăbesc, totuși, aș spune că doar un scriitor care vine în linia lui Shakespeare, Pope, Swift etc. ar fi fost în stare să construiască un discurs despre prietenie, viață, aducând în același loc sentimente și registre cu greutate mediabile altfel.
Am redeschis paginile cărții cu mirarea de a-i vedea acolo, la lucru, pe Stan și Bran dar și „fantoșa” lui Kafka, pe Svejk (da, chiar dragul de Svejk!), cât și – stupoare! – pe tinerii romantici ai prozei de început de secol XIX. Deloc glumind, aș spune că volumul se autopropune drept imn închinat ideii de prietenie, în timp ce, pe de altă parte, se înalță sub forma unui reproș adus conservatorismului rigid, mumificat, care așază legea prost croită și principiile înaintea persoanei in vivo. Și grație intertextului, romanul acesta, doar aparent scris în doi peri, presupune legături cât se poate de viabile cu rubrica noastră, „Literatura adâncurilor”. Când toate trec atât de repede, când știrea nu mai e mediată și calibrată de factori firești, când trecutul se naște din interesele viitorului, atunci parcă se estompează și diferențele între Tamisa și Dunăre, între adânc și suprafață, între pământ ori apă. Poate, din nefericire, chiar între adevăr și grotesc. Deși e un îndemn utopic, mi-aș dori să am curajul de a vă invita să urcați întotdeauna aceeași trei în barcă, pentru că, mai ales în felul acesta veți face frumosul să dăinuie iar încrederea să nu dispară! Chiar și atunci când direcția e voit împotriva curentului!
Slocum, un erou aproape necunoscut
Dacă ești un fan al genului, nu ai cum să nu scrii despre el. Sigur, la rigoare, nici nu ai avea motive pentru a-i întoarce spatele, chiar dacă, se poate lesne constata că nu a pătruns pe de-a-ntregul, în spațiul literar românesc, așa cum poate ar fi fost de așteptat. Mai mult, aproape răuvoitor, cineva îl aducea destul de forțat în zona literaturii destinate exclusiv copiilor… uitând că un asemenea univers e predispus mai degrabă descoperirilor și chiar redescoperirilor pasionale. Apoi, o asemenea formulă ar putea echivala în bună măsură cu un soi de avertisment în fața oricărei maniere lipsită de autenticitate, altfel spus ea vine în contra frazelor lungi, pline de volute și prețiozități artificiale atât de des întâlnite printre micile secvențe-kitsch ale „cinematicului” contemporan. În lumea glamour a lui aici-și-acum, cuvântul care „lucrează” pur și simplu e așezat în rândurile din spate. Joshua Slocum e în același timp scriitor și actant, personaj intrat în legendă, pentru care elementele biografice încep să se confunde cu reperele imaginate ale operei sale. La Editura „Art”, în colecția Sapiens, a apărut „Navigând singur în jurul lumii”, volum care aduce laolaltă, în traducerea lui Alfred Neagu, două texte emblemă, ambele arhitecturi retrasând călătoriile celebrelor nave Spray și Liberdade. Am ținut în mod special să rețin numele traducătorului întrucât, prin notele care acompaniază textul, deopotrivă prin ușurința cu care plasează termeni tehnici în siajul unei ficțiuni maritime, ne ia drept martorii unui univers tulburător, în cadrul căruia se pare că menirea omului este aceea de a se ridica mai presus decât destinul ce i-a fost hărăzit. Așadar, de reținut: o traducere „de clasă”, care nu se pierde în detalii, care nu reformulează acolo unde nu e cazul, deși îngăduie limbii-țintă să etaleze câte ceva din suplețea registrelor stilistice.
Să revenim însă la Slocum! Este unanim recunoscut faptul că figurează ca primul om care a reușit să facă înconjurul lumii utilizând o navă de mici dimensiuni, echivalentă cu un yacht mai generos. De altfel, din dorința de rigoare și claritate, prima pagină a cărții ne propune o schiță a multi-galonatului Spray, inventariindu-i totodată părțile constitutive: cabestanul, focul, catargul mare, mărul, funga picului, picul, vela mare, balansina randei, catargul bate-pupa, vela bate-pupa, ghiulul bate-pupa. Joshua Slocum urma să plece într-o călătorie cu totul excepțională, ce avea să-i poarte numele în toate zările. Născut în 1844 în Noua Scoție, Joshua Slocum s-a simțit atras de mirajul călătoriilor pe mare încă din copilărie, mai ales că, undeva în jurul vârstei de 8 ani, întreaga familie se mută la o fermă în apropierea Golfului Fundy. Sigur, ar trebui să prezinte interes și faptul că bunica dinspre mamă a avut în grijă un far, în timp ce tatăl său, adeptul unei discipline extrem de riguroase, muncea zi după zi din greu, asigurând pescarilor din zonă încălțările necesare. Așadar, încă de mic, Joshua Slocum „intrase” în lumea maritimă, și în sensul în care cel mai probabil până la vârsta adolescenței evadase imaginar de câteva ori în lungul mărilor și al oceanelor. De altfel, se desparte de timpuriu de propria sa familie, la paisprezece ani înrolându-se deja în „lupta cu apele”. Chiar dacă la început nu a fost o „alegere inspirată”, totuși, odată cu trecerea anilor, biografia sa circumscrie servicii, funcții și demnități dintre cele mai variate (urcând treaptă cu treaptă), toate însă având în background dragostea pentru navigație. Ar mai fi de menționat faptul că încă din primii ani tânărul Slocum s-ar fi putut lăuda cu un „palmares” deosebit, străbătând drumuri spre locuri diferite ale globului, precum Capul Horn, Jakarta, Indiile Olandeze, Insulele Maluku, Manila, Honk Kong, Singapore, San Francisco etc. Mai mult, ulterior, în calitate de antreprenor și comandant, s-a urcat la bordul navelor cu întreaga familie, împlinind acolo, în mijlocul apelor, toate rosturile cuvenite.
Marea aventură îl va găsi totuși singur, alături de Spray, nava care, desigur personificată, îi este cel mai fidel prieten. Așa cum era de așteptat, discursul își câștigă veridicitatea din întrebuințarea persoanei întâi, autorul conferind întregului volum o subiectivitate sporită, în cadrul căreia își asumă biografia unui yankeu naturalizat. Cu oarece ironie, luăm aminte la faptul că „Și după mamă, și după tată mă trag din familii de marinari. Iar dacă s-ar găsi vreun Slocum care să nu bată mările, chiar și acela cioplește măcar niște machete de nave și visează călătorii”. Gândul de a traversa Pământul apare aproape de nicăieri, undeva într-o seară de iarnă a anului 1892. De aici și până la momentul plecării propriu-zise nu se consumă multe pagini, chiar dacă ni se dezvăluie ce se află dincolo de cortină – mai precis, suntem invitați să luăm parte la „nașterea” ambarcațiunii. Fără focuri de artificii ori rafale de tunuri, Slocum părăsește pământul pentru a da formă propriului vis. „Fiecare dintre noi am văzut micile curcubeie ce se formează în jurul provei, dar, în ziua aceea, prova lui Spray avea un halou cum nu mai văzusem niciodată. Așa am citit eu semnele mării” – chiar dacă probabil trimiterea e deplasată, personal am revăzut în fragmentul citat o dispunere în proză a „îngerului” lui Joseph William Turner. Sigur, de veți binevoi să vă apropiați de aventura (inclusiv textuală) lui Joshua Slocum, veți descoperi în țesătura evenimentelor cumplite furtuni, întâlniri cu pirații mauri dar și fuegieni, naufragii, teritorii și rituri inedite, peste toate ridicându-se o supra-temă, clar distinctă: aceea a cunoașterii, organizând cu pricepere, în serii diferite, fie aspecte inter- multi-culturale, fie sondarea propriei identități, conștiințe, în raport cu mirarea care se iscă odată cu perceperea adevăratelor frumuseți ale lumii. Înțelegem că doar în fața propriului sine omul poate să recupereze sensurile pierdute în faldurile istoriei.
Joshua Slocum, în marea sa aventură, străbate talazurile și evită mirajul vieții, urmând calea către o lume cu adevărat pură. Crizele generate de propria-i singurătate devin în cheie întoarsă o predefinire a Celuilalt, o viziune timpurie a izbânzii. Sir Edwin Arnold avea să exclame în 1899 (anul apariției volumului): „Nu voi ezita să o consider o carte cu adevărat extraordinară”. Păstrând proporțiile, aș spune la rândul meu că poate fi o lecție de simplitate și chiar „eficiență” literară! Sper într-o receptare mult mai dinamică a lui Joshua Slocum și, în general, a literaturii consacrată „adâncurilor”.
***
Pirați și corsari
Îmi aduc aminte și acum cum stăteau în bibliotecă, cumva într-o așteptare firească, știind după rigorile tainice ale unor calcule din alte orizonturi că aveam nu doar să le răsfoiesc peste puțin timp, ci chiar să mă aplec cu meticulozitate asupra lor, că voi căuta avid legături și implicit voi petrece nopți întregi visând la cele mai îndepărtate locuri, îndreptându-mă așadar spre acestea imaginar, cu forțele celui care avea să părăsească copilăria pentru prefigurarea unei adolescențe pe care, cel mai probabil, în lunile acelea mi-o doream aventuroasă, plină de neprevăzut. Aveam totuși să rămân preponderent în lumea cuvântului scris, în timp ce cărți precum „Enigmele Terrei” (întrucât la cele două volume apărute în 1982 făceam referire) ori „tainele din viitor” ale lui Daniken însemnau prima alegere, experiență prin care cel mai probabil au trecut majoritatea pe când vor fi avut 12-13 ani. Dar să mă întorc puțin la numele lui Horia C. Matei – aș spune cumva pe nedrept trecut în plan secund într-o contemporaneitate ce nu mai are instrumentele de selecție a informației trebuincioase și care, implicit, pare să își fi pierdut apetența pentru edificiile „consistente”. De formație istoric, a îmbrățișat în cele mai multe rânduri o formulă enciclopedică în prezentarea informațiilor, contribuind nu o dată la o serie de enciclopedii germane care au fixat standarde înalte pentru cultura universală, devenind ele însele repere solide pentru tinerii cercetători. Dar una peste alta, cel mai probabil Horia Matei a rămas în conștiințele cititorilor de aici odată cu galonatele volume „O istorie a Romei Antice”, „Civilizația lumii antice”, „Enciclopedia Antichității”, „Statele lumii. Enciclopedie de istorie”.
Nu am știut până acum ceva timp de existența unei cărți cu totul aparte, apărute în 1974, la Editura „Albatros” – e vorba de „Pirați și corsari”, volum într-o prezentare grafică semnată de Gh. Marinescu și cu hărți tocmite de Gh. Chiriac. Deși mulți au așezat-o în raftul literaturii dedicate copiilor (acolo unde eu însumi am întâlnit volumul), materialul cărții echivalează cu o sumă bine tocmită și echilibrată a informației interdisciplinare, autorul aducând în același loc aspecte ce interesează istoria, filosofia, literatura, antropologia, geografia, artele vizuale etc. O carte de felul acesta presupune fără doar și poate o investiție de timp și de efort intelectual cu totul impresionante, neuitând că aspectele culturale prezentate urmăresc trasee precise și argumentate, construind un spectacol de proporții al ideilor.
Cuprinsul volumului însumează șase etape distincte, dintre care (poate e o alegere prea subiectivă!) primele trei sunt cu adevărat exhaustive: „Lumea antică: de la legendă la istoric”, „Pe mările cețoase de la miază-noapte”, „Urmașii vikingilor: pirații baltici și hanseatici”, „Sarazinii: un mileniu de piraterie”, „Pirații Maiestății Sale”, „Insula broaștei țestoase”. Sigur, nu mi-am propus altceva decât să așez câteva accente. Prima figură care apare este aceea a lui Dionisos, el însuși capturat de tâlharii mării. De altfel, toată această întâmplare a răpirii zeului este „cântată” de Lisicrate și chiar dacă nu ne parvin rândurile propriu-zise, scena răpirii este reprezentată pe un monument pe care atenienii l-au ridicat în vechime în cinstea poetului. Reiese că pirateria e cunoscută din vremurile cele mai vechi, cumva imemoriale, coboară din mit – între legendă și „sâmbure de realitate” se află și expediția argonauților care, după cum se știe, a presupus furtul lânii de aur din S-E Mării Negre – așadar, prin extensie, tot un act de piraterie… astfel, Argo ar putea fi considerată prima navă-pirat, în timp ce Iason, primul căpitan. Poate ar fi cazul să ne amintim că sensul pe care îl acoperă cuvântul „peirates” (greaca veche) este și acela de aventurier! De neocolit sunt și textele homerice, formula de epopee dovedindu-se a fi destul de generoasă în a aminti de existența piraților și chiar de a fixa primele „etichete”. Așadar, primele texte istorice despre piraterie aparțin lui Herodot și Tucidide. Ne aducem aminte de Minos, regele Cretei, se pare primul care a construit o flotă (de stat) ale cărei rațiuni erau interesate de combaterea navelor piraterești. Și iată cum, ușor-ușor, suntem introduși în această lume fascinantă, practic o galerie întreagă formată din chipuri expresive, care, nu o dată, venind dinspre periferie, ajung să stăpânească teritorii importante și să anuleze supremația autorităților. La fiecare asemenea apariție, autorul are răgazul de a fixa câteva repere fizice, pentru ca mai apoi să ne înfățișeze suita faptelor… reprobabile, implicit oferind mărturia curajului și a devotamentului față de ideea de libertate. Asemenea exemple sunt numeroase, plecând eventual de la Policrate, care, ajuns tiran în Samos undeva spre 530 î.Hr., pornește împotriva foștilor tovarăși, cu dorința de a elimina orice martori neplăcuți ai trecutului său plin de greșeală. Un capitol de sine stătător cu aspecte absolut inedite este cel dedicat spațiului dintre țărmurile Mării Negre și cele ale Iliriei. Urmează în volum din ce în ce mai numeroase puncte de tangență între „realitățile pirateriei” și literatură (a se vedea romanul lui Heliodor „Aethiopika”).
Continuând, urcăm cronologic până spre aparițiile de la miază-noapte ale normanzilor, care au terorizat ani buni malurile Britanniei. Sunt interesante nuanțele introduse, autorul comentându-le concepția aparte, oarecum fatalistă (nu în sensul fatalismului oriental). Altfel, înțelegem că „am fi nedrepți socotindu-i pe vikingi pirați în cel mai strict sens al termenului – așadar, tâlhari și ucigași. Mai întâi, fiindcă însăși epoca respectivă era străbătută de un suflu al violenței și crimei… […] Apoi, după cum am arătat, vikingii nu aveau conștiința faptului că jefuind și ucigând comit acțiuni reprobabile; dimpotrivă, erau acte conforme cu concepțiile lor asupra moralei, erau fapte plăcute lui Odin cu care se puteau mândri”. Oameni aparte, ținuturi de excepție – precum Usedom, „Veneția Nordului”. Urmăm firul și ajungem până la vikingul Hasting (cel care a terorizat de-a lungul a patru decenii coastele Angliei, Franței, Spaniei, Italiei). Nu mai prejos sunt Ragnar, Olaf Trygvesson, Harald Harfaager, subiecte perfecte pentru literatura de aventuri și cinematografie – de neratat seriile „Vikingilor”! Rămân în discuție faptele, în istorie perpetuându-se dilema apariției nordicilor pe țărmurile Americii – așadar mai înainte cu aproape cinci veacuri de Columb. Toate acestea trebuiau cântate în vechile saga, cântece nordice – printre primele povestiri cu pirați. Urmează un nou areal, o nouă perioadă, mai precis cei care aveau să fie recunoscuți drept urmașii vikingilor, i-am numit pe pirații baltici și hanseatici. Sunt explicați termenii (hansa, vitalienii, corsarii), așezați în context. Revin figuri situate între grotesc și absurd, precum aceea a piratului devenit Papă (Baldo Cossa). Tot din această categorie a ineditului, în volum, sunt tocmite biografii nu tocmai sumare ale femeilor-pirat: Elissa din Tir, Jeanne de Belleville, Anne Bonny, Mary Read. Dar cui nu îi este deloc familiar subiectul, va fi brusc interesat (cel mai probabil) de anii de aur ai pirateriei, de sarazini, de pirații Maiestății Sale (ne referim evident la perioada elisabetană și la supremația lui Francis Drake), de corsarii francezi.
Cu un subiect apropiat de reconfigurări romantice, cartea lui Horia C. Matei e mai degrabă un eseu cultural, configurat în granițele obiectivității – e genul de carte care, odată retipărită, vom constata că „nu are moarte” și că ar putea să bucure pe mai departe deopotrivă adolescenți și adulți.
Bătrânul și marea. Accente
Cum să mai scrii despre Hemingway astăzi? Mai bine zis, de ce ai mai scrie? Să se fi tot scris mii de pagini, sub forma unor lucrări de critică literară, teze de tot felul, studii doctorale și post-doctorale. Hemingway e intrat în legendă „bine de tot”, școlile americane de literatură (și nu numai!) fiind interesate de a-l reciti continuu din varii și ample perspective. Însă aici, ca orice „bun” așezat în raft la loc de cinste, tare mi-e teamă că există „șansa” de a-l uita. Eu însumi am căzut într-o asemenea greșeală, chiar dacă, undeva prin copilărie, am fost cu adevărat marcat de ecranizarea care s-a făcut după „Bătrânul și marea”. Pe scriitor aveam să îl reîntâlnesc ulterior, în facultate: acolo i-am descoperit romanele mari și i-am înțeles mai potrivit influența pe care a avut-o asupra unei literaturi interesate de – ceea ce americanul numește – quest for freedom.
„Scriitorul adevărat este un om singur. Și, pe măsură ce crește în ochii celorlalți, se cufundă tot mai mult în singurătate. Iar dacă este suficient de bun, în fiecare zi e nevoit să se confrunte cu eternitatea sau cu absența ei”. Sincer, datorită unui asemenea crez și unei asemenea raportări – deopotrivă la viață și literatură – am simțit că trebuie să scriu despre capodopera „Bătrânul și marea”, practic lucrarea ce l-a impus pe Hemingway pentru premiul Pulitzer în 1953. „Literatura adâncurilor” nu avea cum să nu se oprească asupra acestui roman cu totul special, ce desfășoară povestea asumării unui eșec. Personajul principal, bătrânul, este desigur comparabil cu actanții tragediilor antice. Măreția sa vine și dintr-o economie de mijloace bine drămuită, autorul așezând omul (aparent) simplu în fața unui destin vitreg. Pentru mijloc de secol douăzeci, interesantă este și capacitatea eroului de a-și asuma o vină tragică: să ne aducem aminte, bătrânul este convins că nu mai are parte de noroc din momentul în care „trece” dincolo de ceea ce i-ar fi fost permis („Ți-ai nenorocit norocul atunci când ai ieșit prea mult în larg”). În lungul apelor există însă locuri și locuri, altfel spus limite preexistente: „Văzu în apă fosforescența algelor golfului în timp ce trecea vâslind peste acea parte din ocean pe care pescarii o numeau marele puț, pentru că acolo începea brusc un abis de o mie patru sute de metri, unde, din pricina vârtejului făcut de curentul ce se izbea de pereții abrupți de pe fundul oceanului, se strângeau toate soiurile de pești”. Dar bătrânul întruchipează într-o altă manieră și parte a mitului lui Sisif, eforturile sale amintind de absurdul existenței. Nu îmi place totuși să rămân cantonat aici; pentru mine, Santiago e nod al existențelor, e cel ce reușește în fața marelui examen al vieții. Călătoria pe care o întreprinde se desfășoară în largul apei, deopotrivă în adâncurile sufletului, acolo unde practic se redescoperă, cât timp călătoria dă sens meditației. Ne aducem aminte, aventura în întregul ei ar putea fi decodată dinspre modele culturale diferite, deoarece „Bătrânul și marea” alimentează intertextul, e parte reconfiguratoare a acestuia. Într-o existență în cadrul căreia „toată lumea omoară pe toată lumea”, se simte nevoia de ordine, de instaurare a rațiunii. Iar aici Hemingway este pentru încă o dată magistral, întrucât Santiago însuși devine reper (inclusiv comportamental); dar bătrânul nu e un personaj contrafăcut, ci e chiar omul care se zbate între necredință / tăgadă („«Doar că nu mai am noroc. Dar cine știe? Poate că azi. Nicio zi nu seamănă cu cealaltă. E mai bine să fii norocos. Numai că eu vreau mai degrabă să le pun cum trebuie.»”) și nevoia experierii singurei certitudini cu adevărat importante: „… ca să prind peștele ăsta, o să zic de zece ori Tatăl nostru și de zece ori Bucură-te, Marie și mă leg că dacă o să-l prind, o să merg în pelerinaj la Sfânta Fecioară din Cobre. Făgăduiesc s-o fac.”
Așa cum s-a arătat de cele mai multe ori, lupta cu peștele rescrie bătălia omului cu tumultul vieții, luptă ce pornește de la o încordare surdă (momentul în care bătrânul strânge cu mâinile rănite frânghia de care trage din răsputeri uriașul venit din adâncuri), presupune înfruntarea directă (uciderea marlinului sau lupta cu rechinii), dar și rare momente de destindere – semne ale bucuriilor mărunte, cotidiene. Dacă impulsul îl constituie câștigarea traiului de zi cu zi, Lupta ajunge să semnifice, dincolo de satisfacerea necesitaților materiale, dorința omului de a-și afirma propria valoare, în raport cu o ființare până atunci prea puțin asumată/ înțeleasă. Bucuria triumfului este repede urmată de pierderea a ceea ce a fost dobândit cu trudă și suferință: „Era prea frumos ca să dăinuie” – este gândul bătrânului la atacul rechinilor. Din păcate, există și astăzi un număr însemnat de cititori care orientează greșit înțelegerea textului: peste toate, Santiago nu luptă împotriva forțelor naturii; de altfel, dacă este să așezăm față în față sărăcia colibei sale și bogățiile întinderilor marine, vom ști care e singura sursă a luminii din ochii eroului: „În mintea bătrânului marea fusese întotdeauna la mar, așa cum o numesc oamenii în spaniolă atunci când o iubesc. Uneori, cei ce o iubesc spun lucruri urâte despre ea, dar vorbele lor sunt rostite întotdeauna ca și cum ar fi adresate unei femei”. Reiese fără doar și poate că apele dialoghează cu meandrele sufletului, dar și ale unei conștiințe înalte. Acesta este și motivul pentru care am „știut” că trebuie să mai așez câteva accente pe o bijuterie a literaturii universale. Suma lor conturează un mod de a exista pe o cale princiară, în timp ce deschiderile textului converg către un crez pe care bătrânul și l-ar fi dorit mărturisit unui fiu spiritual – iată, reapare în forma unui laitmotiv: „Aș fi vrut să fie și puștiul cu mine. Să mă ajute și să vadă și el”, „Dacă puștiul ar fi fost aici, ar fi putut să îmi maseze brațul și să mi-l descleșteze de la cot în jos”, „Dacă puștiul ar fi aici, ar uda mosoarele cu sfoară. […] Da, dacă puștiul ar fi aici”. O carte la care merită să revenim mereu, ce aduce într-același loc aspecte esențiale precum lupta, onoarea, mândria, prejudecata ș.a.m.d. Iar la sfârșit, toate devin atât de simple și profunde, mai ales în clipa când înțelegi ce presupune de fapt înfrângerea!
En attendant Cousteau
Nu știu nici acum dacă mi-aș fi dorit realmente să trăiesc într-un oraș apropiat de Marea Neagră – probabil e unul dintre gândurile ce nu îmi va da pace niciodată, până la sfârșit. Aproape ritualic, an de an, mi-am petrecut vacanța neezitând, la mare. M-am îndreptat către litoralul nostru, ca o declarație de dragoste ce trebuie afirmată încă și încă o dată. Cumva paradoxal, sunt mai degragă un introspectiv, dar poate tocmai de aceasta m-am și atașat, sub forma unui gest de disperare, de bucuria întâlnirii cu valurile, cu soarele, cu acea frenezie a oamenilor liberi care, aflați în vacanță, uită preț de câteva zile bune, greutățile cotidiene. Altfel spus, de acolo preluam și încă mai preiau o energie numai bună pentru a mărșălui de-a lungul altor douăsprezece luni, având mereu în fața ochilor grandiosul spectacol al naturii. Treptat, am realizat că mă preocupă nu doar Marea Neagră, ci mai degrabă caut să surprind realități marine de aici și de oriunde, Marea și Oceanul acaparându-mi din ce în ce mai mult existența sub semnele tainelor lor.
Sfântul Augustin era convins că „oamenii merg în locuri străine pentru a se minuna de înălțimea munților, valurile uriașe ale mărilor, lungul parcurs al râurilor, nemărginita întindere a oceanelor, mișcarea circulară a stelelor, dar trec pe lângă ei înșiși fără să se minuneze deloc”. La rândul meu, am luat act de justețea acestor cuvinte! În drumul pe care omul îl parcurge spre propriile interiorități, spre redescoperirea acelui Chip dintâi, nefiind în stare să întrevadă (încă) luminile persoanei, el are nevoie de asemenea repere; ieșirea din labirint nu poate fi posibilă decât în sensul acestei definiri prin frumusețile pe care Dumnezeu ni le-a lăsat. În strigarea sa, Psalmistul mărturisea: „Toate câte a vrut Domnul a făcut în cer şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile”. Mărturisesc, se pare, un asemenea atașament.
Marea și Oceanul au însemnat prilej de meditație, s-au autoinstituit în locuri ce au semnalat mai abitir decât altele „corola de minuni”. Îmi mai aduc aminte că din postura studentului la Facultatea de Litere, secția Română – Engleză, m-am bucurat de o întreagă literatură a descoperirilor și naufragiilor, a oamenilor de știință aflați nu o dată în umbra piraților, a încercărilor tari, a întâlnirilor providențiale, a miturilor topite în mentalități la modă. Toate acestea și altele ce vor fi completat un imaginar cât se poate de ofertant mă impulsionează acum spre un nou capitol al comentariilor mele, mai mult sau mai puțin critice. „Literatura adâncurilor” e un dublu peste care așez lumina înțelegerii cititorului, e o invitație în larg, către un orizont care va părea odată cu fiecare carte ori idee din ce în ce mai îndepărtat. Voi încerca implicit să retrasez înțelesurile unei „fișe de lectură”; prin urmare, comentariile mele nu vor fi interesate de întregul cărții ori de fragmentul aflat sub lupă, ci de diferențele specifice, de idei-ancoră, uneori poate chiar de portrete (cum e și materialul de față!) care să restabilească legături cu intertextul în/ către contemporaneitate. Într-un final, „literatura adâncurilor” nu se vrea doar o instalație, ci va trece de la statutul de panoptic către un organism viu, poate chiar autonom, consemnând registre polifonice, întrupând o existență culturală sub forma unui „palimpsest” mereu în curs de redefinire, în parțial acord cu așteptările individului.
În general, sunetul apei nu poate fi confundat. Cu atât mai mult sunetele mării, comparate pe bună dreptate cu un poem simfonic. Rețeta unei seri de neuitat s-ar putea lega de audiția chiar la țărm a lucrării „Vox Maris” a lui Enescu, ori în cazul celor mai puțin pretențioși, a admirabilului poem electronic „En attendant Cousteau”. Iar lucrurile se leagă, pentru că figura lui Jacques Yves Cousteau a rămas emblematică pentru necesitatea explorării neîntrerupte a suprafețelor marine în întinderea lor nemărginită. Cu alte cuvinte, Cousteau e primul pe lista mea! Dacă e să fim corecți: mai înainte de a fi cunoscut întregii lumi prin filmele sale dedicate adâncurilor mărilor, Cousteau s-a remarcat prin invențiile, premierele și descoperirile sale. După ani și ani, The New York Times avea să titreze: „Victoriile lui Cousteau sunt victorii ale forței morale”. Deloc o noutate, „Lumea tăcerii” este totuși un volum-document despre admirabila forță a unui om care s-a dedicat exclusiv privirii… în adânc. Primind haina unor memorii, textele constitutive ale volumului inventariază primii săi pași într-un domeniu cu totul nou la acea vreme – de menționat că documentarul cu același nume a fost distins cu Premiul Academiei Americane de Film și cu Palme d’Or, în timp ce cartea a făcut figura unui bestseller, vânzându-se în peste cinci milioane de exemplare. „Lumea tăcerii” reface, printre altele, istoria acvalangului pe care Cousteau l-a perfecționat undeva în jurul anului 1940, acvalang care stă la baza a ceea ce astăzi se numește scuba diving, instrument ce a făcut posibilă explorarea subacvatică autonomă, practic deschizând orizonturile unui spațiu fascinant, din păcate necunoscut (până atunci) decât infinitezimal căutătorilor de perle.
Echipa lui Cousteau a înotat printre creaturile guvernate de Poseidon, a vizitat epave uitate în adâncuri, a pus bazele arheologiei subacvatice, înregistrând pe propria piele efectele fiziologice ale decompresiei și ale beției adâncurilor. Rețin măcar un fragment din narcoza azotului, experiență legată de atingerea pentru prima dată a 90 de metri adâncime: „La 60 de metri am simțit în gură gustul metalic al azotului sub presiune și am fost lovit instantaneu și grav de beția adâncului. Mi-am încleștat mâna pe funie și am așteptat. În minte mi se învălmășeau gânduri care-mi spuneau cât de priceput sunt; eram cuprins de o stare de voioșie stranie. Am făcut un efort să mă concentrez asupra realității din jur, să încerc să definesc nuanța mării care mă înconjura. Bleumarinul, turcoazul și albastrul de Prusia erau variantele. Dar dezbaterea n-a dus la nicio concluzie: singura constatare la care am ajuns era că spațiul acela albastru nu avea nici tavan, nici podea. Torsul motoarelor diesel de deasupra mi-a invadat mintea: s-a amplificat de parcă ar fi fost ritmul inimii universale”. Deși am lăsat să se înțeleagă, simt nevoia de a rosti direct: o carte despre pasiune, voință, încercarea limitelor, despre om și dorința sa de cunoaștere cu orice pret. Un manual despre cum se trece dincolo de conveniențe, de bariere: acolo, în larg și în adânc, acolo unde cu fiecare metru coborât câștigi practic 300000 km cubi de spațiu vital, acolo unde „reușeam să furăm câteva ore pentru noi, ca să ne relaxăm și să analizăm nuanțele culorilor și ale luminii, să ascultăm sunetele îndepărtate ale oceanului să ne bucurăm de voluptatea dată de mângâierea apei. Abia atunci poți înțelege privilegiul de a fi trecut dincolo de un hotar, de o graniță […] dintre elemente. Dacă omului i-a fost greu să treacă prin acest obstacol, cu atât mai greu le este peștilor, care prin scurtele și stângacele lor salturi la suprafață ne arată cât de străine unul de altul sunt aerul și apa”. Riguros, apoi despre Bathyscaphe și superbul Calypso – realități ce laolaltă completează întreg imaginarul trasat de expedițiile lui Cousteau. Ar mai fi de consemnat că transcrierea tuturor acestor experiențe nu se încurcă în mofturi și prețiozități literare: Cousteau rămâne simplu dar în adevăr, își invită cititorul în metamorfozele unor spații ce compun o adevărată odă naturii. Pentru cei ce se vor simți aproape de figura savantului francez, devenit cu timpul membru al Academiei Franceze, semnalez și prezența (în acest areal) lucrărilor semnate (mai ales „Odiseea căpitanului Cousteau) de românul Alexandru Marinescu – biolog, oceanolog, istoric al științelor, muzeolog.
Ei bine, „literatura adâncurilor” se deschide cu această figură reprezentativă, ca presemn al încrederii, pentru încă o dată, în omul frumos. Jacques Yves Cousteau, un Icar întors, a înțeles printre primii frumusețea „zborului sub apă”: „De multe ori, noaptea, visasem că zbor întinzându-mi brațele ca niște aripi. Dar acum zburam fără aripi (iar din momentul primei experiențe cu acvalangul, n-am mai visat niciodată că zbor)”.
Sadoveanu și fascinația tărâmurilor dintre ape
Am ascultat plin de încântare „Amazonia”, ultima poznă a vizionarului Jean Michel Jarre, cel care cu mult timp în urmă, aș zice începând cu „Oxygene”, tocmea un soi de pionierat în muzica electronică, asumându-și în același timp, încă de pe atunci, și o poziție militant-ecologistă. Aer – pământ – apă, cele trei elemente magice, îi traversează întreaga carieră, dând sens unui program estetic cu valențe morale. În prezent, alături de Sebastiao Salgado și a sa expoziție de artă fotografică, Jarre se întoarce sub forma unui ultimatum artistic la același discurs dedicat nevoii de a proteja ținuturi și formule de viață milenare, care riscă să fie distruse de politicile cu prea puțin discernământ ale erei post-adevăr. Aflat în plină expoziție, în fapt într-un soi de performance, vizitatorul poate înțelege mai abitir decât în alte situații rolul biodiversității, va putea intui legăturile cele mai fine dintre om și natură, și desigur, va fi atras de frumusețea deosebită a unei lumi create după un plan dumnezeiesc. Nu știu dacă voi părea deplasat ori ba, însă trebuie să recunosc, când am înțeles această inedită „instalație” dedicată ținuturilor amazoniene, gândul mi-a plecat către Sadoveanu și către paginile sale dedicate naturii, pline de o frumusețe edenică. Dintre toate scrierile sale, „Țara de dincolo de negură” și „Împărăția apelor” vor oferi poate pentru eternitate naturii cel mai înalt grad de frumusețe.
Apărută în 1928, „Împărăția apelor” poate fi lesne subiect pentru ceea ce mi-am propus în „literatura adâncurilor”, chiar dacă această colecție de povestiri pescărești – și nu numai! – nu are direct legătură cu romanele de călătorie și aventuri ale lumii anglo-saxone, de pildă! Deși nu e neapărat înțesată de eroi și caractere exemplare, „Împărăția apelor” înfățișează totuși marea poveste a vieții de zi cu zi, realitățile unor oameni simpli, cărora le este îngăduită legătura cu taina: o serie de credințe, obiceiuri, datini sunt lăsate „la lumină”, în prim plan; totuși, ceea ce e de apreciat la Sadoveanu, rămâne capacitatea lui de a nu idealiza nefericit cele prezentate. Spațiul sadovenian nu este încărcat în exces, artificial; „camera de filmat” trece cu știință mai departe la momentul potrivit, determinând din partea cititorului o lectură dinamică, credibilă, vie. La o adică, fundamentul psihologic pentru întreaga arhitectură este descris de autor în volum: „cât stau în baltă, lângă tovarășii mei, sunt fericit ca salcia ori ca papura, și pare că nu mă gândesc la nimic, dar știu că intră în mine, nesimțit, tot ce sună și tot ce se vede – ca soarele care lucrează în mâzga pământului și în ape”.
Subtemele existente, motivele acvatice, de ce nu, întâmplările, desfășoară o semiotică ce întâlnește sensibilitatea autentică. Deși apelează și la tonul hâtru, nefiind străin nici de intervenții mucalite, mai strecurând ceva „în două ape” printre vorbele personajelor, Mihail Sadoveanu rămâne un mare îndrăgostit – el reușește să eternizeze, nu neapărat cu economie de mijloace, momentul de bucurie, pasiunea care îi însoțește pașii. Sunt perfect de acord cu Mihai Ungheanu care arăta că „Mihail Sadoveanu intuiește valențele literare ale legendelor și superstițiilor populare, consemnând unele practici magice străvechi și taine uitate ale naturii în povestiri ca «Vrăjitorul de șerpi» și «Toaca», fără a adânci însă misterul”. Sunt convins că e mai potrivită această curiozitate / mirare în fața corolei de minuni.
Până la urmă, ceea ce unește toate aceste planuri și realități, aceste dimensiuni ale unui univers sferic, perfect, desigur armonios, echilibrat, este rânduiala, lege universală a lumii, care își are propriile ei străluminări. Oamenii iau decizii și se comportă în funcție de coduri nescrise dar asumate din vechime. Cumva, ai impresia că întâmplările dintre ape se situează într‑un orizont mitic contingent cu însăși geneza lumii, generatoare, prin cuvântul primordial, de ordine. Lumea aceasta „de jos”, a peisajelor paradiziace, amintește de vremurile arhaice, conservă un mod de viață care se conduce după semne naturale, după o rânduială cosmică, reprezentând legătura dintre om și univers.
Am lăsat deja să se înțeleagă, aproape fiecare dispunere a evenimentelor presupune și un element comic (de inventariat situațiile confuze în care se află „eroul” încă neinițiat) ori straniu (a se vedea apariția lui Moș Sidor). Toată această bucurie a pescarului este disimulat-jucăuș pusă în cârca oamenilor mai puțini serioși („Foarte rar mi s-a întâmplat să văd un gospodar bătrân pe malul bălții, și fără îndoială era vorba de un om sărac, fără copii și rude, fără vite și treburi. Între locuitorii orașelor, cazurile sunt și mai extraordinare.”), amintind de ludica „Prefață” a lui Tudor Arghezi („Ieși din dogmă și, tiptil, / Fă-te la citit copil. / Asta, Domnule Confrate, / Dă alean și sănătate”). Da, „Împărăția apelor” echivalează cu un joc, un joc purtat pe ape, când în lungul Dunării vechi, când pe râurile jucăușe ale Moldovei, la Nada florilor șamd. De la simplu la complex, dinspre rațiuni clare către bucurii ivite pe neașteptate, dând sens pentru încă o dată noțiunii de camaraderie, „Împărăția apelor” rămâne o credibilă hartă solară a frumuseților patriei noastre.
Deși pot înțelege prețul pe care îl plătește Mihail Sadoveanu pentru deciziile eronate din a doua parte a vieții sale, nu am cum să rămân fără răspuns la puterea sa titanică de a surprinde cele mai profunde date identitare ale neamului românesc și de a le pune la lucru în pagini de certă măiestrie artistică. Cumva paradoxal, Sadoveanu e printre puținii care anunță în metatext victoria universului arhetipal în fața lumii moderne, realitate care m-a determinat să revin în lumea sa, vălurind noi și mai vechi interese.
Perseverență
Ne întoarcem în spațiul literaturii anglo-americane, acolo unde destinul ciudat al unor cărți… bate filmul, surprinde sub toate aspectele; dacă la început vânzările nu acoperă nici cheltuielile obișnuite și echivalează cu un fiasco, ulterior, printr-un concurs de împrejurări, textul primește o a doua șansă, pe care de data aceasta nu o mai ratează. Cu siguranță e și cazul volumului scris de Alfred Lansing, dedicat incredibilei călătorii întreprinse de legendara „Endurance”, o mărturie cât se poate de fidelă a tentativei eșuate a lui Sir Ernest Shackleton de a traversa pe jos continentul antarctic. De fapt, cartea oferă o dublă aventură: una a evenimentelor, dar și o a doua, interesată de istoria receptării acestor întâmplări la granița cu neverosimilul.
Din start, trebuie să admitem că suita acțiunilor prezintă toate elementele unei istorii senzaționale. Nefiind nici măcar un „cinefil de ocazie”, recunosc: nu știu dacă Hollywoodul și-a pus amprenta în vreun fel pe toate acestea (îmi trimit cititorul să folosească motoarele de căutare pentru a afla!), dar ceea ce vreau să afirm cu siguranță, răspicat, e certitudinea că o producție „cu buget mare” ar avea toate datele să bată majoritatea recordurilor. Undeva la peste 60 de ani de la publicare, cartea e încă în stare să suscite interesul oricărui aventurier prin ineditul pe care îl transpune în formă artistică. Sigur, în linia lui Nathaniel Philbrick, admitem că „atunci când termini de citit această carte, știi deja cum e să privești o banchiză care se sfărâmă; o auzi trosnind macabru în jurul tău”. E ca un breviar… Personal, am intenționat să o semnalez imediat după „HMS Terror”, ca făcând parte din aceeași familie, chiar dacă ultima e voit mutată în orizonturi întunecate și turnată într-o rețetă horror. Probabil mai puțin imaginativă, „Endurance” câștigă prin arhitectura deloc complicată însă solidă, prin dinamismul scenelor și, de ce nu, prin faptul că itinerarul parcurs ficțional e identic cu liniile realității.
Revenind, Alfred Lansing este el însuși un „om al apelor”, care a încercat pe propria piele o mică parte a aventurii pe mare. De fapt, în urma experienței din Marină, scriitorul va fi fost decorat cu o medalie importantă („Inima purpurie”) pentru vitejia demonstrată. Ulterior, intrând pe tărâmul literelor, după niște experiențe în parte ratate, Lansing devine interesat de aventura navei Endurance, până la el singura lucrare cu adevărat semnificativă dedicată expediției în discuție aparținând chiar comandantului acesteia, Shackleton („South”, 1919). Începe munca titanică a unui autor extrem de motivat: până spre 1957, Lansing adunase date concrete, stabilise contacte iar după ce ajunge în Marea Britanie și Scoția, străbate teritorii întinse pentru a-i intervieva pe cei care încă mai trăiau și evident, supraviețuiseră în mod miraculos.
Pornind de la evidența că o carte de succes trebuie să evite folosirea în exces a tuturor informațiilor dobândite, Lansing se vede nevoit să opereze selecții, să rețină doar momentele cu forță de evocare. Totuși, poate existența muntelui de documente se simte odată cu atenția deosebită pe care autorul e capabil să o acorde în plan narativ întregului echipaj, pentru că romanul în discuție nu e romanul unui singur erou, nici al lui Shackleton, nici al lui Worsley, ci al tuturor celor aflați la bordul Expediției Imperiale Transatlantice, expediție interesată de traversarea continentului de la vest la est. În ciuda tuturor calculelor, fatalitatea face ca la 27 octombrie 1915 Endurance să se găsească țintuită în mijlocul pustiului înghețat, în Marea Weddell, la jumătatea distanței dintre Polul Sud și cea mai apropiată așezare. De aici suita obstacolelor de tot felul care vor trebui învinse – a face inventarul acestora ar presupune suprimarea bucuriei lecturii; cert rămâne că această călătorie redefinește concepte abstracte și realități concrete, înfățișând cumva polifonic ce ar putea însemna iubirea, speranța, prietenia, dar și foamea, lipsa de încredere, disperarea ș.a.m.d. Nava care la începuturile ei fusese numită Polaris, fusese în fapt rebotezată (Endurance – Perseverență) după deviza familiei lui Shackleton: „Fortitudine vincimus”. Iată cum excepția va parcurge un drum simbolic dinspre posibilitate către certitudine. E drumul navei, va fi drumul cărții…
Așadar, dacă la începuturi s-a bucurat de o mică serie de cronici și prezentări succinte, care nu au reușit să o impună, prin 1986 Kent Carroll, director și editor, avea să cumpere drepturile pentru publicarea cărții lui Lansing, care nu mai fusese retipărită între timp. Grație unui marketing bine țintit, în următorul deceniu cartea se va vinde nesperat de bine, board-ul editurii transformând-o într-un bestseller. Această fascinantă „poveste despre supraviețuire”, împănată cu fotografii ce îi demonstrează veridicitatea, echivalează în prezent cu un must have pentru orice aventurier – și nu numai! – care se respectă, desfășurând dramatic episoade odiseice.
Farul
Cu ceva timp în urmă am avut bucuria de a fi văzut, poate cu noroc înaintea multor altora, un film cu totul deosebit, ce iese din tipare și care, peste timp, ar putea figura în orice listă a lungmetrajelor de artă. „The Lighthouse” sau „Farul” (deși titlul, odată tradus, parcă își pierde ceva din deschiderile interpretative pe care le oferă limba engleză) are la bază mai multe puncte de plecare; dintre toate, probabil cel mai important se leagă de o întâmplare stranie, petrecută între doi bărbați care aveau grijă de un far, în secolul nouăsprezece, la Smalls Lighthouse – Țara Galilor. Deloc întâmplător, numele celor doi sunt împrumutate de regizorul filmului – avem de-a face cu doi Thomas.
Pe de altă parte, se pare că majoritatea conotațiilor pe care le dezvoltă pelicula au la bază ultimele pagini scrise de E. A. Poe înainte de moartea sa, în 1849. Acestea numără patru file și nu au fost așezate sub un anume titlu. Critica a emis mai multe ipoteze, considerând fragmentele scrise ca reprezentând fie un început de nuvelă, fie de roman. Au fost și două voci (cea a lui Kenneth Silvermann fiind mai notabilă) care s-au aventurat mai departe, considerând că în fapt opera este terminată, oferindu-i cititorului un final deschis.Totuși, dincolo de toate acestea, ceea se poate observa este o anume concretețe a discursului, un stil diferit de cel de până atunci. Mai degrabă convențional, scrierea este cunoscută în lumea literară cu titlul de „The Light-House” și e clădită pe o narațiune de factură confesivă. Forma de jurnal probabil ar fi trebuit să ofere senzația de autenticitate, gândurile fiind notate fără întrerupere. Prima însemnare este făcută chiar în prima zi a anului 1796, posibilă sugestie a unui alt început. Fără a forța, consider că încă de aici se pot intui sugestii pentru tema întregului volum, aceea a singurătății. Eul narativ își motivează deopotrivă condiția și alegerea făcută – reiese că singurătatea nu este altceva decât o dorință de nestăvilit. Cumva retoric, este formulată îngrijorarea că un om se poate lesne îmbolnăvi când este singur… „poate chiar mai mult decât atât”. Răsuflă o teamă în fața viitorului apropiat, dar și o bucurie a șansei de a încerca condiția de însingurat. Notele din ziua a doua sunt exclusiv senine. Marea este calmă, nu se întrevăd semnele niciunei furtuni, iar simțurile omului multiplică extatic bucuria simplă și netrucată la întâlnirea cu Marea. 3 ianuarie pare a fi iarăși o zi frumoasă, însă gândurile nu mai sunt atât de contemplativ-senine precum în ziua precedentă. Cumva, apa mării capătă un luciu asemănător cu cel al unei oglinzi, moment ce ar putea declanșa introspecția. Simți cum conștientul începe să se dilueze… În caiet, E. A. Poe nu mai notează decât 4 ianuarie, însă la această dată nu figurează nici un rând, data marcând de altfel și sfârșitul celor patru file.
Reîntorcându-ne însă la film, ar trebui de la început precizat faptul că „povestea” oferă cu mult mai mult, iar posibilitățile de interpretare sunt numeroase, mai ales dacă criteriile, termenii de referință nu vin numai dinspre un anume tip de critică.
Mai întâi, scenariul este minunat, aproape de netradus într-o altă limbă – sunt expresii marinărești, jocuri de cuvinte care nasc o melodie surdă, închisă. Treptat, vei realiza că tăcerea este mai degrabă firească și că schimbul de replici dintre personaje le va restricționa ființa. Limba devine sens al coerciției, e totodată înstrăinare față de sine. De altfel, întregul film e un joc în limita tragicului purtat între aparențe și certitudini de moment. Dialectul folosit de personaje provine din zona Maine, acolo unde s-a format o scriitoare precum Sarah Orne Jewett, deși se văd influențe și din Samuel Taylor Coleridge, Herman Melville, Robert Louis Stevenson.
Sigur, fără a-l povesti, nici nu mă feresc de a-mi contextualiza, fie și parțial, cele câteva constatări. „Povestea” din „The Lighthouse” nu putea să izvodească decât din literatura engleză/ americană – e în spiritul ei, mărturisind un quest pentru redescoperirea identității. Doi bărbați aflați pe o insulă au în grijă Farul care a salvat de-a lungul timpului mii de vieți, dar care urmează să le complice propria lor existență. Bătrânul, Thomas Wake (interpretat magistral de Willem Dafoe), joacă și își joacă rolul de comandant – el este mai presus de reglementările existente, nu respectă codurile impuse de lumea civilizată, ci mai degrabă este reprezentantul unei alte legi, mai bine spus al unei Puteri ce vine din adâncuri mitologice și care este generată de voința Mării. Cu puțină imaginație am putea adera la ideea că deopotrivă Farul și Marea sunt ele însele personaje (ne aducem aminte de „Solaris”-ul lui Stanislaw Lem), ce întruchipează masculinul și femininul, purtând spre orizonturi de nedeslușit sensurile unei microcosmogonii. Tocmit pentru patru săptămâni, pe insulă apare Ephraim Winslow (Robert Pattinson – nominalizat la mai multe premii pentru rolul făcut), un om aflat sub timpuri, care își caută o viață mai bună și într-un final izbăvirea. În parte, filmul este implicit și un „omagiu” adus tuturor marinarilor căzuți în amintire, un remember legat de vieți dezolate. Replicile dintre cele două personaje sunt adesea scurte, tăioase, directe, la subiect. Momentele acestea sunt contrapunctate de izbucnirile bătrânului care dezvoltă concentric tiradă după tiradă, blestemând ori supralicitându-și condiția. De altfel, spre final, constatăm că fiecare dintre cei doi poartă în spate propria frică, propria cruce, că fiecare ascunde cu măiestrie o grozăvie. Filmul este – cum altfel? – și despre (in)capacitatea oamenilor de a interrelaționa: cei doi devin din ce în ce mai „closer but adversial” – ajung să se urască de moarte, însă până la un punct se sprijină reciproc, cântă, dansează, iau cina etc. Subteranele adăpostesc mai multe simboluri evidente. Din momentul în care Winslow omoară un pescăruș însemnat (avea să afle că nicicând nu ar fi trebuit să comită un asemenea gest, întrucât fiecare ființă adăpostește un suflet de marinar), aparentul firesc suferă mutații: vremea se înrăutățește și aduce furtună pe coastă, dar și în larg, fapt pentru care Winslow nu mai poate părăsi insula. Deveniți prizonieri pe o insulă ostilă, fără provizii, acompaniați doar de câteva sticle de băutură, cei doi încep o aventură către zonele abisale ale subconștientului. Un bun clinician ar putea identifica cu ușurință elemente de clivaj al eului, de transfer ori chiar de schizofrenie (apariția sirenei, suprapunerile de chipuri etc.). Dacă la început Thomas Wake trasează o interdicție (doar el poate să aibă acces la camera farului – „The light is mine!”), spre final, amândoi cad pradă unei lumini ce se revarsă dintr-o altă dimensiune, unei puteri ce îi devorează. Sigur, nu e lumina dată de celebrele lentile Fresnel, ci o voce de dincolo de istorie. Am toată convingerea că deși construit ermetic, finalul filmului poate fi citit în dublă cheie. Totuși, sugestia finală se leagă de realitatea că omul nu poate accede către cunoașterea totală dacă nu se dezbracă de patimi. Sau poate soarta e de neclintit! În ciuda unor scene ce ar putea deranja prin cruzime și cinism, în ciuda vulgarității limbajului (pe alocuri!) ori a unor fragmente cu conotații sexuale, „The Lighthouse” e un film ce nu trebuie ratat.
Uitându-ne în caseta tehnică – pentru a oferi Cezarului ce-i al său! –, înțelegem că scenariul a fost scris de frații Eggers, că filmul a beneficiat de un buget redus. Europa pare să fi manifestat rețineri în a difuza această peliculă, chiar dacă filmul a rulat prima dată în cadrul Festivalului de la Cannes. Multe ar fi de zis și despre faptul că a fost filmat voit în alb-negru, într-un format 1.19:1, tocmai pentru a crea senzația de claustrare, implicit de a acompania personajele în încercarea lor de a-și păstra integritatea mintală. Coloana sonoră este la rândul ei de excepție (Mark Korven), mizând pe o muzică atonală, care te învăluie, sacadând ritmul vieții.
Diamantul
„Literatura adâncurilor” demonstrează un atașament aparte față de toată această bogăție imagistică ce se oglindește în apele râurilor, fluviilor, mărilor și ale oceanelor, de aproape sau de mai departe, formând o lume misterioasă, care își consumă energiile de-a lungul unor călătorii mai degrabă neverosimile; dinspre asemenea spații curg până la întâlnirea cu cititorul eroi ce amintesc de arhetipuri și legende, chiar pagini ce vor fi articulat și mărturisit evenimente din mitologie. Experiențele, extrem de diversificate, refuză să fie ierarhizate exclusiv în temeiul unor considerente axiologice, deoarece ineditul lor dă sens vieții însăși. Și da, marea e însăși viața: e elementul de geneză, în tumultu-i sunt generate linii de forță, e spațiul transformărilor și al renașterilor succesive.
Rubrica de față nu are pretenții elitiste, nu e interesată într-un final de justețea unor aprecieri, nici nu intră în polemică cu voci critice consacrate; e mai puțin de-atât dar în același timp mai mult, pentru că rolul ei rămâne acela de a genera bucurie, de a trece dinspre o generație către alta plăcerea acestui tip de literatură, de a reinstitui nevoia de mister într-o postmodernitate mai degrabă autonomă, ce a decompus artificial frumosul. Visam de prin adolescență, utopic, o enciclopedie a tuturor creațiilor dedicate mării și oceanelor, un corpus de texte care să alcătuiască o singură-MarePoveste. Iată cum, peste timp, suita „întâmpinărilor” de aici, așa cum am mai afirmat, vine să așeze câteva accente care să suscite interesul și motivațiile receptorului. În literaturile lumii sunt texte lirice admirabile dedicate mărilor și oceanelor – aduc aminte de nume precum Oliver Tearle, Edmund Spenser, Emily Dickinson, A.E. Housman, John Masefield, Hilda Doolittle, T.S. Eliot. Totuși, dintre toate, mi se pare că orice antologator, editor etc. ar trebui să înceapă cu minunatul poem al lui Samuel Taylor Coleridge – „Balada bătrânului marinar”.
Acesta e poemul ce are forța de a desface dar, paradoxal, și a reface legătura între generații, între maniere de lucru, oferind înțelesuri ce ar trebui decriptate cu ajutorul unor discipline interconectate. Evident, s-au scris mii de pagini, s-au ținut prelegeri universitare, s-au definitivat doctorate, iar opiniile tot nu au ajuns la un numitor comun – așa se întâmplă în cazul diamantelor ce au posibilitatea de a scânteia către exterior în infinite moduri.
Elaborat între 1797-1798 și publicat în 1798 în „Lyrical Ballads”, poemul avea să fie un semnal puternic pentru romantismul englez și chiar, într-un sens mai larg, pentru poezia modernă. Unii consideră că la bază, „balada” l-a avut drept reper pe James Cook, cel care între 1772-1775 a pornit într-o călătorie plină de peripeții prin Oceanul Pacific și Mările Sudului, ajungând să treacă de trei ori de Cercul Antarctic cu intenția de a afla dacă există continentul Terra Australis. Nu mai puțin adevărată ar putea fi varianta în care figura îndrăzneață a lui Thomas James, plecat la rându-i către depărtările arctice, să fi stat drept reper pentru ceea ce avea să devină această magistrală operă de artă. Pe de altă parte, nu avem voie să uităm de prietenia trainică (cel puțin până la un punct!) și de afinitățile literare dintre Coleridge și Wordsworth, drept pentru care devine important că cel din urmă considera că poemul a luat ființă în timp ce alături de sora sa, Dorothy, și Coleridge, se afla într-o vacanță în Quantock Hills, Somerset. Aici, subiectul viitoarei balade avea să fie declanșat de lectura unei cărți în care era descrisă o călătorie din 1719, în care Simon Hatley avusese proasta inspirație de a împușca un albatros negru. Cu timpul, devine din ce în ce mai sigur că influențele vin și din alte zone: în prezent, aproape niciun critic nu mai poate trece peste mitul evreului rătăcitor ori peste legenda Olandezului Zburător. Vom reveni la ele. Desigur, s-au făcut și alte apropieri: luați, de exemplu, în calcul romanul din 1796 „Călugărul” scris de M.G. Lewis.
Acest poem-metaforă dezvoltă în măsuri diferite teme predilecte deopotrivă pentru imaginarul romantic, împrumutând totuși câteva elemente și din literatura clasică, înalt moralizatoare. „Balada bătrânului marinar” e o construcție polimorfă ce ne vorbește despre creație și imaginație, dar și despre întâlnirea cu sinele, retopind valori și formule creștine într-un nou spațiu identitar. Despre toate acestea, și încă multe altele, vom „vorbi” în următorul material, încercând să trasăm câteva linii de lectură general acceptate, în acord și cu filozofia vremii, și cu „politicile metatextuale” ale contemporanului.
Diamantul. Accente
Am reamintit în articolul anterior importanța pe care a avut-o „Balada bătrânului marinar” asupra unei literaturi extrem de bine ancorată, deopotrivă în literatura de aventură, cât și într-un pattern interesat de mări și oceane ca toposuri primordiale. Astfel, „Balada bătrânului marinar” topește în propria-i desfășurare elemente din zone diferite, solicitând întru totul atenția unui cititor mai degrabă modern, capabil de a așeza în continuitate semnificativă episoadele poemului. Pe de altă parte, chiar contrazicându-mă, nu e mai puțin adevărat că în urma lecturii baladei și a câtorva cărți de critică ce i-au fost dedicate, am încercat sentimentul că, ținând cont în special de planul moral, autorul transmite totuși cu maximă acuratețe un mesaj care nu poate fi interpretat la nesfârșit și că, într-un final, dincolo de alte și alte volute interpretative, „Balada bătrânului marinar” e un discurs aproape teologic despre păcat și răscumpărarea acestuia, despre șansele omului de a fi salvat în temeiul învățăturilor creștine. De altfel, majoritatea comentatorilor lui Coleridge au adus opera acestuia în apropierea elementelor de biografie; și într-adevăr, poate mai mult decât în alte construcții literare, balada în discuție poate echivala cu însăși viața celui care o semnează. Pre-definit în tinerețe dar recalibrat în mai multe rânduri, textul oferă numeroase puncte de tangență cu ceea ce a trăit Coleridge, el însuși până la urmă în marea carte a literaturii un personaj cu lumini și umbre, cu un destin ce ar fi trebuit să se consume în siajul pe care i l-a trasat tatăl său, din care însă evadează, ascultându-și vocea inimii. De la episoadele nefericite din armată până la „peripețiile” din Germania ori Londra, dinspre gazetarul care își consumă energiile în societate pentru a-și plăti datoriile care se rostogoleau cu din ce în ce mai multă rapiditate și până la „însinguratul” îndrăgostit de natura sălbatică a Angliei, de la ipostaza de soț fericit până la aceea de a-și fi îngăduit, mult mai târziu, manifestarea unei iubiri platonice, aducând în același loc și adicția față de opiu, Samuel Taylor Coleridge a navigat pe oceanul vieții uneori pierzând controlul, dar redescoperind mereu aceeași bază solidă pe care i-au oferit-o cunoștințele asumate organic la Christ’s Hospital.
Maud Bodkin a arătat că peste toate, poemul ar trebui decriptat fie apelând la o „critică simbolistă”, fie la una interesată de elementele metafizice. Aproape toți comentatorii au fost de acord că tema-umbrelă a poemului este aceea a trecerii prin mai multe stadii: păcatul, pedeapsa și într-un final pocăința. Să nu uităm însă că după pocăință urmează, în planul lui Dumnezeu, re-„îndumnezeirea”, revenirea Acasă. Acestea sunt și înțelesurile poemului, Coleridge lăsând impresia că după toate peregrinările pe care trebuie să și le asume ca un Iona modern, bătrânul marinar își va ispăși pedeapsa, drept pentru care ulterior îi va fi îngăduită „odihna veșnică”. Dar minunata baladă deschide o serie de alte înțelesuri care se împletesc perfect cu elementele creștine. Dintre toate, tema imaginației este întru totul prezentă; albatrosul este în același timp și mesagerul unei singura Voințe, dar poartă și însemnele înalte ale creației, ale zborului, ale devenirii. Nu cred că greșesc prea mult dacă afirm că textul însuși ar putea echivala sau măcar aminti de un serviciu religios: în mod evident, acest text, clar romantic, reînnoadă și cu tradiția profeților – în „Biographia Literaria”, când se referă la Isaia, Coleridge evidențiază dublul rol al acestuia, de poet și de profet (de altfel, primul capitol din Isaia e pur și simplu poezie, interesată în primul rând de „a plăcea”). Sugestiile devin evidente! De îmi îngăduiți, aș spune că balada în sine spune povestea unei convertiri minunate, marinarul transformându-se interior de la statutul de „wanderer” către cel de „pilgrim”. Sigur, revenind la poetica simbolurilor, am putea înțelege că albatrosul poate constitui metafora unui profet care se sacrifică pentru a duce la îndeplinire planul divin. Nava reprezintă puterile limitate ale omului – să nu uităm că nava are nevoie pentru a se deplasa de vânt, în timp ce marinarul va avea nevoie de Dumnezeu. În această „economie”, oceanul se leagă de puterea nelimitată a lui Dumnezeu… De aici poate și ideea că acțiunile bătrânului marinar nu ar trebui judecate totuși după legi și raționamente fixe, omenești. Din păcate, omorând pasărea, acesta arată că pentru el nu există nicio ordine morală care să guverneze lumea, drept pentru care ceea ce era plin de coeziune devine fantasmagoric; echipajul va trebui să străbată o mare a tenebrelor, un tărâm al navelor fantomă, va și vor descoperi singurătatea, chiar alienarea.
„Balada bătrânului marinar” e suma unor experiențe limită pe care omul nu știe inițial cum să le primească. Ulterior îi va fi dat să pre-guste din cea mai mare taină, pentru ca până la urmă – de ce nu? – să înțeleagă marele dar al Iubirii. Voi reveni, cu siguranță, iar și iar asupra acestui mare poem, înrămat în desenele-gravuri ale lui Gustave Doré, cu speranța unor noi descoperiri „la firul ierbii”.
Marea neagră printre istorii subiective
Doar o conștiință romantică putea să aducă de trei ori infinitul (dacă o asemenea barbarie îmi e îngăduită!) în „granițele” aceluiași imaginar: „Dacă este un spectacol mai măreț decât marea, acesta este cerul; dacă există vreun spectacol mai măreț decât cerul, acesta este interiorul sufletului”. Chiar dacă Victor Hugo nu a constituit în mod necesar un scriitor – reper pentru lecturile de acum ori altădată, trebuie să recunosc că arhitectura generată de cuvintele de mai sus se așază cel mai potrivit peste o parte importantă a reprezentărilor evident subiective în raport cu tumultul generat de spectacolul vieții.
Unul dintre cele mai ofertante motive literare, marea a constituit semn între semne, element de legătură și temei referențial arhetipal. Literatura adâncurilor îi datorează aproape totul, autor și scriitură fiind ca într-un basm, neverosimil purtați cel mai adesea în contra rațiunii departe de tărâmuri cunoscute. Iar dintre toate, Marea Neagră a fost temeiul pentru redefiniri succesive, un soi de metaforă-discurs cu încărcătură energetică aparte – marea ca centrum mundi – izvor al tuturor mărilor – așa cum probabil o percepea și Evliya Celebi, cel mai mare călător otoman, care în „Seyahatname” („Însemnări de călătorie”) nota răspicat: „Dacă e să privim adevărul în față, izvorul tuturor mărilor este Marea Neagră”.
Sunt ani buni de când mă interesează literatura acestui spațiu: adun deopotrivă texte literare și non-literare, rețin sub formă de note și comentarii atât ce intră în sfera banalului, cât și a ineditului. De ce aș semnala acum lucrarea profesorului american Charles King în detrimentul altor texte, neîndoielnic mai bune? Probabil dintr-un motiv simplu, ce capătă contur odată cu atașamentul pentru valorile noastre, ale celor de aici. Pentru că ea a fost tipărită în anii din urmă și că, probabil, a devenit deja obligatorie pentru noile valuri de (geo)politicieni. Pentru că e scrisă mai degrabă tezist, punând la cale strategii de tot felul, poate chiar în avantajul nu tocmai evident al „noilor internaționale”… deși nu e tocmai frumos să ai semenea bănuieli când – cine știe? – n-o fi cazul. Dar cartea, să ne înțelegem, nu mi-a plăcut – e vorba, așadar, de volumul parțial monografic dedicat de Charles King Mării Negre, subintitulat „O istorie” și apărut la Editura „Polirom”. Autorul este profesor de relații internaționale la Georgetown University; aflăm că susține conferințe interesate de violența socială și politici etnice, colaborând printre multe alte trusturi media și cu CNN, BBC, History Channel ori… MTV (sic!) Întreg edificiul adună șapte capitole de sine stătătoare, care dezvoltă din când în când și cu noimă comentarii în marginaliile unui subiect de altfel extrem de ofertant: „O arheologie a mării”, „Pontus Euxinos 700 î.Hr.-500 d.Hr.”, „Mare maggiore 500-1500”, „Kara Deniz 1500-1700”, „Ciornoe More 1700-1860”, „Marea Neagră 1860-1990”, „Cu fața spre mare”. Cartea este pe undeva și o incursiune în istoria tuturor receptărilor inventariate, permițându-și când te aștepți mai puțin mici accente… de „cursă lungă”. În tot cazul, suntem de acord că Europa de Est nu este nici pe departe totuna cu istoria estului Europei; păcat că dintr-un astfel de punct sunt prea puține realități interpretate în aceași cheie! Suntem de la primele pagini atenționați că „Ce se întâmplă pe apă – în timpul unei călătorii pe mare sau pe cursul unui rău, să zicem – reprezintă doar preludiul unei acțiuni care se va desfășura pe uscat” și luăm aminte că autorul își propune ca în acest eseu cu pretenții științifice să schimbe polii – fatidic nu o va face, căzând el însuși în maniere pe care, în prealabil, le-a condamnat. Era să scriu comandat! Dar pentru că legenda momentului declamă că scopul ultim rămâne în orice condiții „să vinzi”, atunci vă înaintez cu toată energia de care dispun această apariție editorială: e una dintre puținele care se pare pricepută în a „alcătui”, postmodernist, dezordine printre sensuri „locale” și lipsă de înțelegere în fața unor fenomene multiseculare. Sigur, sunt și reușite, deloc puține: de urmărit de-a lungul sutelor de ani punctele de tangență între real și imaginar, între evenimentul cotidian și mit: cum o vedeau grecii ori primii călători? dar ulterior, genovezii? ori marinarii tuturor imperiilor? apoi, de ce neagră?- e un epitet fatidic ori dimpotrivă, un supranume care să îmbuneze voința zeilor? ne e prietenă sau le e prietenă? mai are sens să rămânem cu fața spre mare? ne vom întoarce vreodată la thalassion pyr?
Istoria lui Charles King e un must have pentru că te obligă să iei o atitudine; citită vigilent, nu e o carte care să îți ofere informația de-a gata, ci care să te cheme la efort. Măcar pentru că ai intenția de a înțelege cât de orientală rămâne chestia orientală.
„Marea sarcastică”
Din punctul meu de vedere, poezia Valeriei Manta Tăicuțu nu se pretează unei lecturi pe „etape”, chiar dacă în cursul anilor posibilitățile de exprimare artistică s-au dovedit a fi numeroase și, desigur, turnate într-o notă specifică. Parte a unui tot ce a dat și oferă sens în continuare unor direcții și crezuri culturale, suita volumelor de poezie devoalează trăirea netrucată a unei conștiințe angajată până la capăt în decriptarea misterelor înconjurătoare. E drept, spuneam și cu altă ocazie, avem de-a face cu mărturia directă a unui suflet aflat (dilematic arghezian) în căutarea propriei condiții ontologice. Alăturarea unor decupaje ale realității sunt doar puncte de plecare într-un excurs ce vizează conștientizarea țintei finale. Eul liric se zbate să reziste în fața mercantilului, a unei lumi postmoderne ce se prosternează rupturii și a tot ceea ce este fragmentar. Deși adesea tonul e grav, poate chiar auto-acuzator, se simte cum autoarea retrasează cu pricepere, tușă cu tușă, delicatețea și inefabilul ființei ce se află sub restaurarea continuă a lui Dumnezeu. Cale regală a culturii, cartea în sine trebuie să se erijeze în mijloc suprem de cunoaștere.
„Citește, Ulise, și plângi” (Ed. „Premier”, 2005), „Regatul baroc” (Ed. „Timpul”, 2006), „Laudate Dominum” (Ed. „Valman”, 2012), „Copiii plictisiți ai întâmplării” („Editgraph”, 2013), „Vânătoare de îngeri și crini” („Editgraph”, 2015), „Rugăciuni din orașul cel orb” („Edigraph”, 2017), „Anotimpuri de plumb” („Editgraph”, 2019) și iată, acum, „Marea sarcastică” („Editgraph”, 2022) par a avea forța de a construi ziduri trainice cu rolul de a întemeia un polis nou, un loc unde armonia, bunul gust, considerentele morale să fie criteriile ordonatoare. Și aici, poemele Valeriei Manta Tăicuțu stau sub semnul întrebărilor în parte retorice. Dacă cu prilejul „vânătorii de îngeri și crini” puneam în evidență o dualitate a rostirii, un clivaj mimat perfect, la care autoarea apela tocmai pentru a așeza în antiteză frumosul / normalul și grotescul / deviatul („poate că zăpada nu e atât de adâncă, riscăm un înec / în albul perfid, cu cercuri de fântână înfipte în el / dacă rămânem acolo, ne vor trece cândva / izvoare gemene printre rădăcini, / vom ghici în izvoare soarta coroanei de sus, / umbra ei peste pietre când soarele / va crește în aur bolnav / noi riscăm un înec, zăpada ne șterge urmele, / toate valurile ei au în matrice zborul sinucigaș”), acum – în împărăția caprifoiului – tonul se ascute și condamnă tot ce e atins de kitsch și promiscuitate. Realități ancestrale, dezvoltând dincolo de timp o simbolistică proprie, pădurea și marea își conjugă trăirea în răspărul unei civilizații fără discernământ. Așadar, acolo, dincolo de pădure „e marea sarcastică, un fel de turn Babel / al valurilor care vorbesc limbi amestecate marinărește, / legate cu noduri trainice de toate catargele scufundate în două milenii și chiar mai mult / pădurea și marea ca două surori se privesc peste dâra / aceasta de pensiuni hoteluri vile corturi șandramale / acoperite cu stuf, și umbrele decolorate, zdrențuite continuu de vânt, în zbenguielile lui toxice de la valuri la frunze și înapoi, prin îngrămădirea urbană / inutilă de adăposturi…” („ca două surori”). Aici și acum, distanța față de cele pline de temei pare atât de mare, încât de la un capăt la altul, cotidianul e străbătut de spaime și rețete cu rezonanță apocaliptică: „nici deșertul nu mai e același, nici canonul, nici ispita / aici e împărăția caprifoiului, dezordine în / verdele spălăcit al unei primăveri întârziate / mai vine vântul gunoier, cu alaiul lui de hârtii și plastic, și nisip, înfiorând amiezile / mergem cu măști peste gură, ca să nu se spurce cuvintele, / să nu alunece înapoi otrăvite…” („sub măști”). Da, suntem la capătul pământului, da suntem printre boli fără nume, în regim de breaking news, într-un infern unde pare că la nesfârșit se joacă proasta comedie a condiției umane. Azi, ca și altădată, „nebunul nostru a lăsat nebunia / cu limbă de moarte altui nebun / și acesta atacă tot, încă n-a slobozit nucleară, dar nu-i timpul trecut: cimitirele așteaptă, / tot mai pline de porumbei ai păcii flămânzi” („ce tineri eram și ce proști”). Prins / întemnițat în propriile neputințe, omul nu mai are tăria de a duce pe mai departe singurul război pe care l-ar fi putut câștiga; nu mai are intuiția luminii și se proclamă el însuși piatră unghiulară: „tot mai orbi deveneam, creșteam, celule canceroase / pe scheletul metalic al lumii / și Domnul trecea întorcând capul, nici măcar pedepse nu / mai trimitea, dar nici speranță și nici iubire / alegea să ne uite și chiar ne uita” („sacrificiu”).
Discursul poetic are curajul de a augmenta o întreagă gamă a cenușiului, parcurgând ținuturi deșertice, câmpii fără poeți – o lume lipsită de orice orizont, în care ne individul își autoinvalidează dreptul la viață ori viitorul: „copiii noștri sunt uciși, iar noi stăm la porți, / trăgând din țigară, privindu-ne ghiulurile, în timp ce / pe smartphone galopează fete călare pe jocul / de-a dezbrăcatelea…” („lumea cea mică”). Dacă altădată sonetele(-psalmi) semnate de Valeria Manta Tăicuțu compuneau o muzică bizantină – nu în sensul de monocord -, ce personal mă ducea cu gândul către zona monastică, „marea sarcastică” nu oferă auzului decât frânturi disonante, zbateri de-o clipă, tensiuni care urcă dinspre cele mai întunecate interioare – e maniera autoarei de a trage (probabil) un ultim semnal de alarmă înainte de „foc și pucioasă”. Totuși, așa cum lăsam să se înțeleagă, autoarea în discuție rămâne ancorată nu în „preaplinul nefericit” al orizontalității, ci în armoniile tari ale unui suflet ce nu mai poate fi întors din drumul asumat. Spre finalul volumului se află două bijuterii – „pascală” și „psalm” – care reînveșmântează sensurile vieții: „biserica fără clopot se leagănă, cruce de corabie, poleită cu / sare, cu rouă și lacrimi de sfinți, se leagănă odată cu / leagănul din miezul ei cald, unde vine să doarmă / Domnuleț și Domn din cer, / fiul înlăcrimat al spațiului și timpului și-al durerii ispășite / atunci dinăuntru se aude ciripit voios de primăvară, dar și / tânguit de cocori care pleacă toamna spre altceva / se aud cântări și păsările nu știu / cine cântă și cine mai ascultă / bate chiar și-un clopot, nevăzut și nepipăit, / ca o rană de suliță” („pascală”).
Deși nu ocupă prim-planul, tema creației și rolul artistului străbate conținuturile volumului, contrapunctând de fiecare dată seria dezamăgirilor resimțite. De altfel, cartea se deschide cu o ironie amară, cu versuri pline de un sarcasm tulburător. Decupez măcar: „am ascuns toate oglinzile mici, pe cele mari le-am acoperit cu lințolii cearceafuri fețe de masă uzate, / nimeni nu mai trebuie / să se vadă, sănătatea psihică vine când uiți cum arăți, / când scapi de grija ta și te ocupi de cea a vecinilor fluturi, / a vecinilor nori, a vecinelor valuri / măreț este războiul, nu faci doi bani pe lângă el / măreți sunt conducătorii secreți de prin buncăre, / ei comandă / șoarecilor cârtițelor și trimit clipuri frumoase pe Facebook / și tu, cu telefonul mai scump decât tine, te uiți și-i admiri, crezi tot, / credința n-a omorât pe nimeni, cel puțin / în ultima sută de ani” („credință”). Clipa prezentului e interesată de politicile înguste, de corectitudini nefericit-deformate de alții, mereu alții – a se vedea „punctaj didactic”, o saga cu inși ce miros a formol, cu destine pe jumătate împlinite. Se trăiește printre ei, în mahalaua săracilor, unde se fabrică la foc continuu poeme de o calitate îndoielnică ce „ies din matrițe de lemn și de fier, / se usucă la soare ca niște chirpici”. Însăilările lor seamănă „cu poezia poeților / dispăruți doar la exterior, tot cuvinte puse unele sub altele, / dar golite de sens, / îmbinate stângaci”. Ce sens ar mai avea atunci – se întreabă retoric – arta adevărată ori greața pe care o resimte Poetul în fața tuturor acestor anomalii ce au avut forța diavolească de a fi răsturnat sensurile firești. „Poetul pe toate le vede, merge el strâmb, dar vede atât de drept și de tragic” – cât de mult ne amintește de prințul „nopții de decemvrie”… O notă superlativă și pentru „aripa”, un poem echilibrat, de o senzualitate frustă în care încap sugestii întreite, aducând în același loc mitul păsării Phoenix, umbra lui Icar, cât și amintirea eminescianului „Memento mori”.
Atentă la toate detaliile, Valeria Manta Tăicuțu vine de această dată cu un soi de bestiarum închis în note de sarcasm, ironie amară și crochiuri demascate. E o nouă incursiune în bolgiile sufletului uman, cât și o recalibrare a propriului statut existențial. „Marea sarcastică” e într-un final discurs despre libertate, în condițiile în care eul liric reușește să evadeze din convenții și falsitate.
Corabia copiilor
E una din cărțile care trebuie citite, indiferent de vârsta la care se întâmplă actul lecturii. „Corabia copiilor” e o invitație înspre adevărurile profunde ale unei existențe aflate în slujba imaginației. În afara timpului și spațiului, dincolo de alte convenții mai mult sau mai puțin sociale, mica poveste cu amintire de roman e parcă ieșită din dorința de a spune „la sfârșit” ceva esențial despre viață și despre frumusețile acesteia.
Turnată în haina unui dialog, lecția oferită echivalează și cu un amplu gest de încredere în viitorul corect orientat al omenirii. Privită dinspre o vârstă fragedă, cartea devine cea mai fericită motivație și implicit „doza potrivită de energie”; citită „la apus”, realizezi cum „Corabia copiilor” cuprinde câteva din momentele esențiale ale literaturii – cum altfel, citind-o, îți aduci aminte și de vestitele dialoguri ale Antichității, dar și de monumente ale genului, precum „Bătrânul și marea”, „Moby Dick”, „Balada bătrânului marinar”, – puse toate în slujba nevoii de libertate. Într-o oarecare dar totuși fericită dimineață, Fonchito se hotărî plin de curiozitate să se apropie de bătrânul ce privea cu seninătate marea. Alter-ego al scriitorului, bătrânul e perceput ca având „doi ochi atât de vii, încât păreau că au cuprins toate minunile nemaipomenite ale lumii. Părul bătrânului erau ca neaua, la fel și sprâncenele, iar pielea obrajilor proaspăt bărbieriți era atât de albă, încât părea străvezie. Trupul foarte subțire și fragil îi dădea un aer fantomatic”. O apariție între lumi, o apariție salutară care mai duce cu sine ceva din energie cuvintelor și energiilor dintâi, martor al unor teritorii semantice pe care lumea nu le mai cunoaște decât alterat, de cele mai multe ori dinspre mituri, legende etc. Va fi cel care îl va iniția pe micul Fonchito, îi va oferi certitudinea unei lumi mai bune, mai pline de sens: „Nu văd nicio corabie, domnule… îndrăzni Fonchito să spună. / Nu o vezi fiindcă încă nu a venit în această dimineață. Probabil că, și dacă s-ar arăta, tu nu ai vedea-o. În schimb, eu o văd la fel de limpede cum te văd pe tine, răspunse zâmbind bătrânelul. Fiindcă nu toți oamenii merită să o vadă”.
Povestea pe care i-o va încredința bătrânul e cu siguranță revelatorie. Dinspre secolul a XII-lea, desfășurarea evenimentelor aduce în același loc realul și imaginarul, întâmplatul și neîntâmplatul, frica și bucuria, prezența și continua-căutare, întrucât pe de-a-ntregul, „Corabia copiilor” ar putea fi în tușe diafane povestea fiecăruia dintre noi.
Scriitorul peruvian ne încredințează că „Pe lumea aceasta, multe lucruri sunt de nepătruns pentru mintea omului. Lucruri bizare, nemaipomenite, incredibile, fantastice. Și tocmai aceste lucruri ne preschimbă viața într-o aventură nesperată”. Fonchito va fi într-un final depozitarul unor energii dătătoare de sens iar genul acesta de aventură, propusă de Mario Vargas Llosa, ar putea fi singurul motor autentic în viața fiecăruia dintre noi: „Acolo, pe corabia copiilor. Petreceam mult timp navigând pe toate mările lumii, privind la tot ce se întâmpla în jurul nostru fără să fim văzuți. […] Uneori, foarte rar, pe când ne apropiam de vreun port, vedeam pe cineva suit pe stânci care, în timp ce corabia noastră înainta, rămânea cu ochii pironiți la noi, de parcă ne-ar fi văzut aievea. Firește că așa ceva se întâmpla foarte, foarte rar. Așa ne dădurăm seama că Dumnezeu le îngăduie câtorva oameni, foarte puțini la număr, să ne vadă. Poate ca răsplată pentru o faptă bună, unii puteau să vadă plutind fantomatica noastră corabie, venită din alte timpuri și plină de copii, și să înțeleagă astfel că și pe lumea aceasta se găsesc lucruri fantastice și de necrezut”. O carte ca o oglindă, ca o unduire a apelor…
Radu Tudoran, în continuare, mai degrabă necunoscut
Nu m-am ferit să scriu de-a lungul timpului, plin de apreciere, despre Radu Tudoran. Pentru mine, cel menționat își are locul bine definit într-o galerie unică de scriitori ce ar trebui asimilați la „prima tinerețe”, atunci când ființa în întregul ei manifestă o deschidere neobișnuită față de zona contemplativului și îngăduie fără gesturi de complezență sentimente pe care le poartă până la capăt. Deși rostit sub forma unei butade comune, adevărul este că literatura sa e una pentru toate vârstele, mai puțin pentru toate gusturile. Cine e interesat de arhitecturi inedite ori prefaceri ale discursurilor auctoriale, va fi cu siguranță dezamăgit – Radu Tudoran așază într-o desfășurare cât se poate de firească evenimentele, lăsându-le să tocmească o „poveste” întru totul credibilă. E seducător prin firesc. În fapt, atuurile romanelor sale echivalează cu o știință specifică de a capacita energiile unor personaje ce par familiarizate cu cititorul încă din timpuri imemoriale. Funcționează ca niște dubluri și da, probabil se naște aici un oarece paradox – care e mecanica de interior, care e raportul dintre simplu și disponibilitatea de a crea în serie niște întâmplări care să susțină totuși curiozitatea lectorului?
Sper că nu hazardat, aș zice că Radu Tudoran este azi în literatura noastră mai degrabă o absență, în ciuda unei forțe de muncă ieșită din comun, în ciuda unei prolificități și a unor reușite ce conturează punctele forte ale unei conștiințe și atitudini profesioniste, ce și-a gândit „aparițiile” în siajul relației autor-cititor. Impunându-se sub forma unui bestseller ce a avut și șansa unei ecranizări de excepție, „Toate pânzele sus” s-a suprapus perfect peste întreaga operă; succesul a funcționat așadar invers, înghițind totul, condamnându-i celelalte scrieri la a subzista într-o zonă a nimănui, respirând artificial, așteptând ca din toana istoriilor literare să fie redescoperite.
Tare aș fi bucuros să văd cum seria de autor propusă de Editura „Cartea Românească” va avea puterea să astupe un gol, să repună în drepturi un boem îndrăgostit de întinderile apelor și de forța de sugestie a descrierii. „Maria și marea” e în 2022 promisiunea unei întoarceri acasă, cartea-dovadă a faptului că scriitorul în discuție nu-și va fi spus poate cuvântul de final și că un interes pluristratificat acordat operei sale nu ar fi nicidecum nelalocul său. Avem de-a face cu un roman consistent, înspre șase sute de pagini care completează un destin: fără a forța prea mult, Maria poate fi un alter ego ce își trăiește etapele vieții cu voluptate, încercând să înțeleagă și să se autodefinească în orizonturile largi ale singurei prezențe eterne: Marea. Gândită sub forma unui suprapersonaj, Marea e și oglinda capabilă de a tălmăci experiențele fruste ale tinerei fete, protagonista întâmplărilor. Relația dintre cele două e, după așteptări, complicată. Dacă la început Marea era „foarte calmă și foarte albastră”, amplificându-se senzația unei legături mai presus de fire, ulterior Marea își va devoala chipuri șarjate în nuanțe dizarmonice, determinând-o pe Maria să recunoască abrupt și furios: „O urăsc!” Totuși, legătura rămâne indisolubilă – aici, doar în proximitatea mării se vor învârti toate nedumeririle, căutările, încercările de a pune ordine într-un aparent „anonimat al hazardului” – îngăduiți-mi această sintagmă!
Galeria personajelor nu e neapărat bogată însă răspunde oricăror așteptări – dinspre aceasta prind contur sentimente mai mult sau mai puțin complementare. Apelând la tehnica înlănțuirii evenimentelor, cele relatate nasc mirări ce acompaniază destine. Prinsă între valurile iubirii, Maria nu va avea discernământul de a alege între Alber și Marcus Mecarian, ambii – cum altfel? – marinari care au de purtat, la rândul lor, propriile poveri. Desigur, Marea rămâne martorul tăcut a cărui metanarațiune e ocultată de toanele eroinei. Și poate doar ei îi este dat să înțeleagă pe deplin tot ceea ce se rostogolește asupra Mariei. Dar avem de-a face din nou cu o lume cosmopolită, aflată între Est și Vest, între nou și vechi, între cutume și explozii încărcate irațional; deși cu o „acțiune” plasată în anii de după Război, spațiul lasă să se întrevadă ceva din consistența post-Bizanțului. Limbile pământului sunt tainic guvernate de Mare, implicit printr-un unic atașament, oamenii nelăsând în urma lor decât „rafturi de scândură înnegrită, încărcate cu obiecte, unele greu de identificat și fără explicație. Cele mai multe erau accesorii nautice, despre a căror existență Maria știa teoretic. Descoperi, în treacăt, felinare, busole, ocheane învechite, cu alama coclită, lângă binocluri moderne; apoi sextante de toate felurile, chiar și de lemn, de la jumătatea celuilalt secol. […] Pe jos erau depozitate pânză de vele, în suluri, parâme, bidoane de vopsea, cabluri zincate în lăzi, balamale, clanțe, cuie de aramă, ustensile de bucătărie, cratițe de cincizeci de litri pentru echipaj, colaci de salvare, pavilioane multicolore”. Tocmai lucrurile aparent fără utilitate se vor ancora în neuitare, purtând cu ele mărturia unei lumi al cărei crepuscul s-a dovedit a fi din ce în ce mai aproape.
Romanul e născut sub forma unui scenariu de film: dinamismul evenimentelor, replicile scurte – uneori tăioase, alternanța dintre „planuri” și chiar elementele decorului te îndeamnă să te întrebi cât de viabil ar putea să fie transpus în cea de-a șaptea artă. Ce-i drept, prea puțini știu ori își amintesc că în 1988, în regia lui Mircea Mureșan, există deja un lung metraj ce îi are printre protagoniști pe Maia Morgenstern, Eusebiu Ștefănescu, Mircea Anca, Mihai Bisericanu. Un film ce merită revăzut, dar mai ales un autor ce trebuie frecventat cu forțe noi!
Thalassa
Am convenit de la început că rubrica de față echivalează mai mult cu o suită de semnale care, treptat, ar putea reactiva un fond de lectură parcurs, precum și afinități ce vor fi rămas până acum netopite în aserțiuni mai mult ori mai puțin critice. Altfel, sub forma unor lecturi la prima întâlnire, și-ar dori să pregătească acea mirare creatoare, dacă vreți bucuria netrucată a unor pagini de literatură veridice, care să mizeze îndeosebi pe dimensiunea / funcția cathartică a discursului artistic. Textele se vor a fi canalele de-a lungul cărora o uitată sensibilitate să revină la viață, să reaprindă un crez, o flacără uitată în vremuri mai degrabă imemoriale, să lumineze un „acolo” în datele căruia omul îmbina armonios frumosul cu tenebrele, rostitul cu increatul, intențiile de început cu deplinătatea formelor.
„Thalassa” poate fi un asemenea popas: cu totul insolită în preajma începuturilor simbolismului românesc, lucrarea a rămas în continuare nejustificat în planul al doilea, nefiind cunoscută de publicul larg. Mai mult, din pricina unei programe aglomerate fără prea mult discernământ, care parcă și-ar dori să tranșeze tot ce va fi fost mai important în literatura română până în clasa a zecea, începuturile modernității noastre par îndoielnice elevului de liceu și ivite în literatură artificial, peste noapte. Așadar, se înțelege, însuși lui Macedonski pare să-i fie dat să rămână pentru noile generații un mare necunoscut, cu siguranță, una dintre victime. Până deunăzi receptat exclusiv grație „Nopții de decemvrie”, în prezent e mai degrabă așezat la „și alții”, rămânând eventual la priceperea unui profesor cu prezență de spirit să găsească o modalitate de a-l readuce pe scena principală – însă da, Macedonski e fără doar și poate un nume ce se suprapune peste eforturile de modernizare ale literaturii noastre de la îmbinarea secolelor XIX-XX.
La 15 iulie 1892 publica „Poezia viitorului”, manifest simbolist ce propunea exemplele lui Baudelaire și Mallarme, care îi aducea în discuție pe Maeterlinck, Peladan și Moreas, teoretizând asupra simbolului și varietății sale instrumentaliste. Deși Caragiale intervenea acid în „Moftul român”, primii pași către un alt soi de modernitate erau deja făcuți iar Macedonski, cumva neînțeles, avea să traverseze o perioadă deosebit de grea, deschizând liste de subscripție și apelând la tot felul de „șiretlicuri” pentru a încerca să își publice volumele. Nici destinul „Thalassei” nu avea să fie unul strălucitor! Începută mai întâi în limba română, scrierea va fi continuată cu titlul „Le Calvaire de Feu” iar la 21 octombrie 1905, ziarul „Le Soir” avea să titreze: „Celebrul poet Macedonski, campionul literaturii franceze în România, a sosit la Paris, unde urmează să publice un nou roman, «Calvarul focului»”. Deși mizează pe o receptare pozitivă, capitolele trimise nu au atras decât răspunsuri politicoase, de circumstanță. Totuși, după amânări îndelungate, cartea va ieși în 1906, bucurându-se de câteva întâmpinări elogioase. În țară va cunoaște o variantă definitivă tocmai la zece ani distanță (revista „Flacăra”), pentru ca în volum să fie tipărită pentru prima dată de Adrian Marino, cu prilejul „Operelor”.
Romanul are minimal legătură cu biografia scriitorului, în sensul că la 12 aprilie 1879 acesta se afla la Sulina, ca administrator, urmând să călătorească spre Insula Șerpilor, loc al unor trăiri extatice, ce aveau să nască sinestezii dintre cele mai inedite; de altfel, o parte dintre acestea aveau să fie transfigurate literar în poemul „Lewki”, dar mai ales în „Thalassa”. Sunt convins, cea din urmă nu și-a împlinit încă destinul, întrucât necesită lecturi noi, desprinse de zona clișeelor, purtate în albia unor metode poate ceva mai tinere precum psihanaliza, critica arhetipală / mitocritica. „Thalassa” invită neîntrerupt la dialog, întrucât corpul semnificat e capabil să primească continuu înțelesuri distincte; a fost dintru început și a rămas o operă deschisă, la granița mai multor programe estetice, apelând la o ars combinatoria ce a adus în același loc, sub o trăire ce nu mai poate fi repetată prea curând, retorica clasică și „fantazarea” romantică.
Roman de dragoste în cheie lirică, plin de simboluri interculturale, aduce aminte de Daphnis și Chloe, Romeo și Julieta, fără a ocoli pulsiuni pline de un erotism aproape ocult. Până și la nivel arhitectural, cartea face trecerea dinspre orizonturile păgâne către noile realități „încreștinate”. E în bună măsură și un roman despre paradisul terestru, despre sacrificiu și setea de absolut, despre voluptățile erosului și chinurile provocate. Dar poate peste toate, se înalță realitatea androginului lipsită de echivoc: „Scopul semețului fiu al cerului era deci neîncetat același: urmărirea cea fără de preget a desființării, lui două în una și a retrimiterii în pacea nemișcării a nesfârșitelor serii de numere ieșite din unitatea din care au luat viață și din care s-au împrăștiat la început în toate părțile.”, „…iar el, pentru a dovedi Caliopei că o femeie nu e scăzută, prin stările în care e pusă de fire, o schimba, în unele momente, în bărbat și, luând locul femeii, o înnebunea și înnebunea”.
Întreaga poveste de iubire, cât și sensurile tuturor căutărilor au în fundal eterna mare, ca spațiu al genezelor, al vieții înseși: „Marea, în vremea aceasta, era sorbită, strat cu strat, de soare ce, ridicând-o spre el, o schimba în aburi, și ce, subțiindu-i și pe aceștia dincolo de marginile cunoștințelor, le smulgea trăsnetul ce înfășoară pământul cu șerpuiri de foc, ale căror iuțeli abia încap în mințile de tot înalte”. Marea întâlnește tumultul sufletelor, oglindește simțirile cele mai adânci; tot ea primește într-un final gestul ritualic ultim, devenind tăinuitul ascunziș al mitului.
Reamintind de teme ale Antichității dar îndrăznind a le îmbrăca în haine cu totul noi, cu nuanțe coborâte din Parnas, „Thalassa” nu poate fi lăsată în penumbră, ci se cere reeditată, recomentată, adusă în rândurile dintâi ale istoriei literare. Aici, printre celelalte texte ce rezonează către o „literatură a adâncurilor”, „Thalassa” se simte la ea acasă, generând „energii intertextuale”.
Dunărea, fluviul imperiilor
Așa cum se întâmplă adesea cu cei care găsesc o plăcere din a visa cu ochii deschiși, trebuie să recunosc că, și în cazul meu, relația cu Dunărea e una cu totul complexă, pe alocuri ciudată și în parte văduvită de întâlnirea directă. Mai precis, cumva nemotivat, nu am ajuns să-i admir jocurile apei decât mai ales în ultima parte a curgerii ei de-a lungul unei Europe ce i s-a arătat ieri și azi când prietenă, când potrivnică. Totuși, am admirat-o în trecere și la Viena, dar mai ales la Budapesta, acolo unde – culmea! – Dunărea mi s-a părut mai în ton cu pretențiile ei aristocrate (sper să nu deranjez prea tare!). Iarăși, straniu cum la Dunăre mă gândesc mai degrabă iarna, la trecerea dintre ani, atunci când televiziunea publică și-a făcut un obicei minunat de a prelua Concertul de Anul Nou de la Viena. În virtutea unor puncte de tangență pe care nu le voi divulga aici, am suprapus chipul liric al fluviului cu celebrul vals care a unit oameni cu disponibilități afectiv-intelectuale asemănătoare. În orice caz, în mulțimea reprezentărilor personale, Dunărea e o prezență cum alta nu-i: de o senzualitate convingătoare, de o forță pe care nu am subestimat-o niciodată, generând evenimente politice și sociale, având rol activ în politicile economice ale unor regiuni întinse. Am fost interesat în mai multe rânduri să o definesc, să o înțeleg – în parte obiectiv, mai degrabă subiectiv.
Cartea lui Andrei Șarîi „Dunărea. Fluviul imperiilor” e un asemenea instrument de calibrare a propriilor raporturi cu realitățile dunărene, un pseudo-compendiu alcătuit cu acribia celui care are răbdare de a căuta, cataloga, înfățișa, analiza și comenta numeroasele oglindiri ale fluviului în discuție. Apărută la „Polirom” în condiții tipografice ce ar fi putut fi îmbunătățite, monumentala lucrare echivalează cu o structură compozită, aducând în același loc pagini de istorie locală și națională, legende, mituri, istorisiri, chipuri de oameni, date exacte din domenii de cercetare diferite. O asemenea apariție interesează direct „Literatura adâncurilor” sub forma unui model viabil în ceea ce privește un posibil eseu-portret, cu disponibilități / deschideri imagologice, dedicat unor întinderi de apă însemnate, cu rol modelator pentru istoriile mai mult sau mai puțin locale. Andrei Șarîi oferă povestea credibilă și desigur fascinantă a fluviului, urmărind cei peste trei mii de km de la izvoare și până la vărsare, un parcurs amplu de-a lungul a zece state, cu limbi și obiceiuri de multe ori contrastante. Cuprinsul e generos și naște uneori nedumeriri. În parte, acestea sunt explicate, chiar dacă la nivelul realităților politice exemplificate se nasc și câteva semne de întrebare.
Drumul începe de la Pădurea Neagră dar și de la frontiera romană. Surprinde și veleitățile „apei sfinte”, dar și „avatarurile” pe care le încearcă cu fiecare popor. Autorul îi face procesul! Îi prezintă hotarele – un asemenea excurs cultural a fost gândit de autor într-un univers de date și reprezentări la „360 grade”. Utilizând deopotrivă vectori spațiali dar și de timp, autorul găsește de cuviință să coboare în zone de-a dreptul imemoriale pentru a devoala diferite micro-arhetipuri și implicit a da sens și substanțialitate celor prezentate. E o carte care răspunde la numeroase întrebări, în paginile căreia „filosofii și generalii din secolele trecute se întâlnesc cu contemporanii noștri: politicieni, istorici, arheologi, ecologiști, artiști sau pescari”.
Așa cum v-am obișnuit – sper! – rândurile de față nu sunt interesate de a se împlini în forma unei recenzii ori cronici literare, ci au aproape exclusiv menirea de a conta sub forma unei invitații la lectură.
Plusurile majore ale lucrării semnalate presupun în primul rând efortul titanic al autorului de a aduna material, de a ajunge „la fața locului” și de a căuta inclusiv acolo date, documente, urme etc. Pe de altă parte, am găsit interesantă și această dorință de a acompania textul principal cu ceea ce aș numi „fișe de lucru”, „fișe despre oameni”, inserate ici-colo sub forma unor exemple in situ. Consider totuși că ar fi de dorit o reevaluare a felului în care sunt prezentate / puse în discuție datele prezentate, cât și o disponibilitate mai mare pentru discursul de factură argumentativă.
Cumva în descendența deschiderilor lui Gaston Bachelard („Fluviul are o sută de chipuri și doar un singur destin; izvorul său poartă răspunderea și își asumă meritele pentru tot restul drumului. Din izvor se scurge forța. E puțin probabil ca imaginația să țină cont de afluenți”. – „Apa și visele”, 1942), Andrei Șarîi realizează totuși cu știință de carte un studiu cultural important, generând câteva linii de forță în actul de continuă definire a Dunării.
Cu velele întinse
Ay, ay, Sir!
N-ai cum să nu zâmbești la frumusețea vremurilor d-altădată, dar și la o fărâmă de naivitate pe care oamenii secolelor XVIII-XIX o cultivau cu un soi de voluptate greu de înțeles. S-ar putea să greșesc, însă ar fi și cazul receptării lui Robert Lewis Balfour Stevenson, cel care avea să penduleze între literatura pentru copii și cea dedicată adulților. Orice s-ar spune, literatura de aventură era în floare și avea grijă să ofere în cadrul unui imaginar pre-formatat variantele unor eroi care aveau să „facă carieră”. Greu de crezut astfel că Jim Hawkins ar fi avut multe legături cu tânărul Stevenson, cel care fusese predispus îmbolnăvirilor de tot felul, având îndeosebi o fragilitate în timpul anotimpurilor reci. Inițial, a fost suspicionată o tuberculoză, însă studii mai recente, colportând varii informații, ajung să numească o bronșită recurentă sau chiar – pentru cei mai radicali – o sarcoidoză. Adesea, Alison Cunningham, cea care avea grijă să-i aline durerile citindu-i când din Bunyan, când din Biblie, îi va fi oferit probabil fără să vrea teme și motive pentru operele de mai târziu. Pe de altă parte, inițial reticent la „grămadă de nonsensuri” pe care le scria Robert, tatăl său va ajunge mai mult sau mai puțin tacit să-l susțină cu timpul, plătind din banii săi costurile pentru publicarea primei lucrări. Orice s-ar spune, Robert Louis Stevenson se bucură de atenția familiei iar asta se va vedea probabil ceva mai târziu, când va reuși să depășească o criză a „identității religioase”. Studii ulterioare aveau să pună în evidență o țesătură largă a majorității acestor conexiuni bio-bibliografice, să confere sens plenar unui quest for freedom despre care îi vorbesc destul de explicit majoritatea scrierilor.
Stevenson nu face figura unui solitar ori a unui neînțeles – aș spune că dimpotrivă, aparițiile sale erau așteptate, bucurându-se de admirația unor nume celebre, printre care Marcel Proust, Arthur Conan Doyle, Henry James, Rudyard Kipling, și oarecum mai târziu Cesare Pavese, Bertolt Brecht, ba chiar Ernest Hemingway ori Jack London, G.K.Chesterton apreciind că cel în discuție avea priceperea să aleagă cele mai potrivite cuvinte, precum un jucător de spilikins (ați putea citi marocco!)
Spațiul nostru s-a grăbit să asimileze doar „Comoara din insulă”, părând să uite cu totul de existența celorlalte volume… Inițial intitulat „The Sea Cook: A Story for Boys”, romanul de aventuri desfășoară o poveste savuroasă cu și despre pirați (buccaneers) aflați în căutarea unei comori. Ay, ay, Sir!, mai că aș fi convins că cele circa două sute de pagini ar trebui citite în ritmul unor rifuri de chitară marca Running Wild, amintindu-ne fie de „Port Royal”, fie de „Ready for boarding”. Aflați „Under Jolly Roger”, pirații lui Stevenson apar ca fiind destul de umani, coborând din prototipul iconic. În mod evident, romanul s-a bucurat de o apreciere largă și grație atmosferei aparte, dinamismului acțiunii, cu a sa lume topsy turvy care ajunge să surprindă ici-colo până și pe un „senior” al genului.
De fapt, de ce nu, avem de-a face cu pirați adevărați! Ay, ay, Sir! „Comoara din insulă” e până la urmă o juxtapunere a unor întâmplări și chipuri cu siguranță cândva existente. Luis Junco îi stabilește puncte de plecare în istoria uciderii căpitanului George Glas din 1765 și în aventurile vasului Walrus din preajma insulei La Graciosa, lângă Tenerife. Fie realitatea, fie ficțiunea susține faptul că niște pirați au îngropat în această parte a lumii o comoară, mai apoi fiind cu toții uciși într-o bătălie cu forțele navale britanice. Evident, comoara va rămâne nedescoperită. Ei bine, Stevenson se lasă furat de succesiunea rapidă a acestor evenimente și împrumută în parte subiectul pentru mai târziu. În cadrul romanului, se regăsesc mai multe realități desprinse din evenimentele ori aparițiile epocii: astfel, autorul face referire la cinci pirați ce au fost atestați de documente (William Kidd, Blackbeard, Edward England, Howell Davis, Barholomew Roberts), în timp ce numele de Israel Hands a fost preluat de la un membru al echipajului Blackbeard – dar cred că îl cunoaștem destul de bine din romanul lui Tim Powers „On Stranger Tides”, tradus la noi „Pe ape și mai tulburi”. Nu sunt singurele – Stevenson mai are în vedere și întâmplările prin care trece nava venind dinspre Goa, Viceroy of the Indies ș.a.m.d. La rândul ei, dorința de a identifica cu precizie insula a prilejuit polemici energice. S-au vehiculat argumente și contraargumente. A fost pe rând fie Isla de Pinos lângă Cuba (ce va fi servit ca un soi de bază a piraților pentru mai mult de trei sute de ani), fie Norman Island (British Virgin Islands) ori Insula Cocos, o insulă nelocuită în Oceanul Pacific, înfățișând multe similitudini cu cea din roman. Au fost rostite și alte nume precum Insula Dead Chest, Insula Nienstedt ori Fidra – vizibilă din North Berwick, locul unde în copilărie Stevenson a petrecut multe zile.
Dar chiar așa, pornite dinspre realități, poveștile-în-poveste, Dry Tortugas, gașca de prieteni, eroul galonat, imaginea surghiunitului, piratul-cu-un-picior, apariția semnului negru într-un moment de tensiune, dar până și savoarea romului dimpreună cu aroma trabucului alcătuiesc una dintre cele mai frumoase aventuri, purtată între Jolly Roger și Union Jack.
Ay, ay, „Treasure Island” e obligatorie în bibliografia oricărui cititor ce își permite luxul de a se mai lăsa invadat (pentru încă o dată) de bucuriile copilăriei, care păstrează orice s-ar întâmpla aceeași direcție a drumului, navigând de dragul aventurii, convins de faptul că va striga din mijlocul tuturor furtunilor: „Don’t give up the ship”.
Silviu Neguț – „Mirajul alb”
Până vom reveni la literatură propriu-zis, mi-am zis că e cât se poate de nimerit pentru „literatura adâncurilor” să mă întorc la o carte de suflet, la un volum care a marcat copilăria și adolescența multora dintre noi, care a fixat pentru un timp însemnat câțiva poli imaginari. Iat-o acum retipărită, în haine noi, păstrându-și ceva din candoarea de altădată, dar ducându-și menirea pe mai departe, țintind să păstreze gustul tinerilor pentru aventură, cunoaștere, responsabilitate. Mă refer la „Mirajul alb”, volum care inițial a văzut lumina tiparului la Editura „Ion Creangă”, în 1985 – sper să nu mă înșel! Editura „Art” face un pariu în 2022 și republică în colecția „sapiens” cartea, de data aceasta în condiții tipografice cu totul deosebite, textele fiind însoțite de reproduceri la o calitate excelentă. „Lumea gheții” devine pentru încă o dată mai apropiată de un om contemporan care pare să nu mai aibă capacitatea de a fixa orizonturile îndepărtate, un om aflat mai mereu înghițit între nano-tehnologiile de ultimă oră! Desigur, acesta e doar un unghi de vedere, sper la rândul meu că în ultimul ceas să putem reveni la ceea ce contează, la ceea ce ne motivează să facem iar și iar următorul pas.
Autorul, Silviu Neguț, concepe acest volum ca o metanarațiune despre omul-învingător, chiar dacă, evident, printre evenimentele prezentate, se află și o serie importantă de amânări, insuccese, de multe ori chiar tragedii. Cu adevărat o autoritate în domeniul geografiei, al geopoliticii și al altor științe conexe, Silviu Neguț are o vastă activitate dedicată copiilor, adolescenților, studenților, doctoranzilor și chiar oamenilor de știință, dovedind de fiecare dată capacitatea de a selecta cu acuitate exact faptul / evenimentul / informația tehnică pe baza căreia demonstrația merge mai departe. Multitudinea manualelor tipărite, lucrările de referință (enciclopedii ori tratate cu rol de pionierat) sunt părți ale unui întreg ce trădează preocupări de multe decade, ajungând – de ce nu? – să propună de acum o „școală” Silviu Neguț. Orice fișă completă bio-bibliografică ar da peste cap un material scurt de prezentare, realitate pentru care mă voi opri la a enumera doar câteva dintre highlighturile activității domniei sale. Studiile de licență le obține în 1968 la Universitatea din București, Facultatea de Geologie-Geografie, specializarea Geografie economică. Va urma câțiva ani mai târziu doctoratul (1984), teza de doctorat fiind interesată de „Analizele cantitative în studiul populației și așezărilor omenești din România”. Lucrarea a fost publicată ulterior, în 1997, sub titlul „Modelarea matematică în geografia umană”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti. Ar trebui să adăugăm seria de burse și specializări care de-a lungul anilor certifică adeziunea la același program, chiar dacă domeniile de cercetare în care activează Silviu Neguț sunt diverse: geografia cantitativă/matematică, geografia umană și economică, geografia mediului înconjurător, geografia turismului, geopolitică și geostrategie. Profesor colaborator / asociat la mai multe instituții în țară, Silviu Neguț a fost invitat, printre altele, la Université des Sciences et Technologie, Lille-Franţa (2009), Università degli Studi „Aldo Moro”, Bari, Italia (2009), Università degli Studi, Ancona, Italia (2009), Université Paris-Dauphine, Franţa (2010). Am rămas ceva mai mult timp printre toate aceste date tocmai din dorința de a da forma potrivită ideii că autorul în discuție este unul dintre numele destul de rare care are această rară capacitate de a coborî din spațiul exclusiv al formulărilor pur teoretice pentru a-l cointeresa pe nespecialist, pentru a-i deschide acestuia apetența pentru nou în contextul Aventurii umane.
În sfârșit, arhitectura volumului „Mirajul alb” presupune șapte capitole – 1. Câți poli are Pământul? 2. Arctica și Antarctica 3. Eroism și drame la poli 4. Viața în lumea de gheață 5. Oameni și așezări în întinderile albe 6. Adaptarea organismului uman 7. Pustiul alb ne dezvăluie taine. Urmărind în același timp și „dezvăluiri” de tipul „știați că?”, dar refăcând până la urmă toată istoria cuceririi celor doi poli, Sivliu Neguț consimte să realizeze delimitări exacte, se ocupă apoi de așezarea în contexte potrivite, pentru ca – nu de puține ori – să fie el însuși fascinat de moștenirea (chiar și literară) lăsată de marii aventurieri. Consemnez măcar rândurile scrise de Emil Racoviță referitoare la apariția ciudată a unui animal straniu-ghiduș: „Nu e ceva care să te minuneze mai mult ca o întâlnire cu această ființă ciudată, care se cheamă pinguin. Imaginați-vă un omuleț stând țeapăn pe picioare, având în loc de brațe două lopeți late, cu un cap prea mic față de trupul lui dolofan și grăsuliu; imaginați-vă această făptură purtând pe spinare o haină de culoare închisă, pătată cu albastru, care se subțiază cu o coadă ascuțită ce se târăște pe jos, și pieptul gătit cu un plastron nou-nouț și lustruit. Privind această ființă, umblând pe două picioare cu un mers cam legănat și mișcând întruna din cap, vom avea în fața ochilor un lucru nemaipomenit de drăgălaș și de comic”. Sigur, sunt multe subiecte de neocolit: obligatorii astfel paginile despre Terra Australis Incognita ori soarta cu totul potrivnică a unui erou-emblemă: Ernest Henry Shackleton, despre Belgica și importanța acestei expediții, plus altele, și altele. Chiar despre… turismul la poli!
O carte despre urși, balene, foci, pinguini, un album-cuvânt în care vom regăsi aurorele boreale, aisbergurile, calotele glaciare, banchizele, însă peste toate, o carte despre om și despre momentele sale de glorie care îi pot consfinți rolul de creator în această lume minunată care, cel mai probabil, încă ne aparține!
Johnson. Paul Johnson
Câteva mici destăinuiri, tot m-am hotărât să nu scriu mult de data asta. Cam cât mi-ar lua să scap așa, un oftat de ușurare. Combinat cu bucuria de a găsi, nu chiar după multe căutări – și da, vina îmi aparține! – un film în dezacord total cu vremurile pe care le suportăm, în fine, suport, din ce în ce mai greu. Filmul nu are nimic exploziv, nu te îndeamnă să îți cântărești – odată ajuns acasă – șansele de a fi și tu vreun erou. Nu te determină să te simți vinovat, așadar nu te împovărează, ba dimpotrivă, îți dă prilejul să mai arunci și tu o ocheadă către bucuriile ce au rămas cumva uitate înăuntrul mărilor tale, scufundate într-un soi de tărâm despre care știai că există, însă pe care cu timpul l-ai înstrăinat paradoxal cu voluptate, deși fără să vrei. Da, sună naiv, însă de cele mai multe ori adevărul, poate chiar adevărul tău (căci există așa ceva!) e frust, e cât se poate de banal, și îi stă de minune așezat cu fața la tine, cu ochii larg deschiși, scrutând liniile ce-ți adâncesc pielea feței, invitându-te probabil la singurul ceai a cărui aromă ar putea să te înalțe către promisiuni arhetipale. Oare câtă răbdare mai are lumea cu noi, oare câtă răbdare mai putem noi avea cu diformitățile zilei de azi? Pre-formatați în șiruri de matrici comportamentale corecte, avem de împlinit mereu câte-o datorie. De dragul lor! Spre slava lor! Omul nu se mai află în primele rânduri, aproape că și-a pierdut strălucirea. Acolo, în față, orbitor a devenit însuși mecanismul, întrecere post-kafkiană a unor situații cât se poate de absurde.
Împins într-un asemenea „ungher”, din colțul tău, nu ai cum să nu tresalți cu bucurie la apariția unui fir narativ desfășurat de un bătrân vechi de când marea, adunând în mișcările sale câte ceva din felul de-a fi al unor titani de dincolo de orizont și milenii. Nu zic o noutate: de cele mai multe ori, inima își are căile ei, răsturnând calcule ori argumente de o validitate imposibil de zdruncinat. Și totuși… povestea bătrânului deschide o sală de oglinzi cu totul fascinantă, un loc unde ți se oferă posibilitatea de a te vedea pe tine, în virtualitatea împlinirii unor vise, chiar dacă nu vor fi fost rostite niciodată. În siajul acelui caracter creionat de Hemingway, luăm aminte că „Scriitorul adevărat este un om singur. Și, pe măsură ce crește în ochii celorlalți, se cufundă tot mai mult în singurătate. Iar dacă este suficient de bun, în fiecare zi e nevoit să se confrunte cu eternitatea sau cu absența ei”. În aceleași note începe și confesiunea marinarului din producția „The Sailor” (mă veți ierta că mențin titlul în engleză însă mi se pare că o eventuală traducere a sa ar distruge un șir întreg de conotații intertextuale): „Când un marinar nu se mai poate aventura mai departe / atunci el va fi pregătit pentru călătoria finală”. „The Sailor” este așadar vinovat de aceste răbufniri împachetate în reproșuri superficiale. Aici ne aducem aminte că uneori, ori cel mai adesea, „life is supposed to be a kind of a joke”. Aici îl întâlnim pe Paul Johnson, cel care începând cu anii ’60, din postura de unic locuitor al St. Barts (insula cu peisaje mirifice), își propune să trăiască la limita sărăciei dar cu siguranță fericit, colindând mările și oceanele, distrugând tabuurile și în fine, visând la un soi de libertate pe care mulți nici nu au avut puterea să o intuiască. Conduși de Lucia Kasova (adevăratul producător) întâlnim un personaj fabulos care a navigat peste două sute de mii de mile, găsindu-și acum răgazul de a-și contempla propria aventură, interogând sensurile cele mai adânci ale vieții și ale morții. Păstrând marea și oceanul drept suprapersonaje, „Literatura adâncurilor” este onorată să găzduiască această scurtă trimitere la unul dintre puținii care au avut priceperea de a dialoga cu meandrele învolburate ale sufletului.
Spre centru
Pe la câțiva ani, în mintea mea, nordul era atât de aproape de sud, încât, de multe ori, ele se suprapuneau, creând de fiecare dată un tărâm populat de pinguini, vreme de nesuportat și vapoare eșuate. Cu siguranță, ceva-ceva înțelesesem eu încă din acele timpuri, chiar dacă reperele coborau dinspre o lume magică, în care tot ce nu se putea întâmpla în realitate ar fi putut să aibă loc acolo. Tot sub semnul probabilității rămâne și faptul că, totuși, târziul copilăriei mi-a adus și primele deziluzii, provocate de o mai bună ancorare a faptelor, de o mai fericită localizare a ținuturilor îndrăgite. Animalele deveneau identificabile prin denumiri extrem de ciudate, venite dintr-o limbă de-a dreptul moartă, în timp ce vapoarele începeau să își depene fiecare, la momentul potrivit, propria poveste. Iar majoritatea acestora erau încărcate de întâmplări cel puțin dramatice. Și da, cam pe atunci am auzit de Amundsen și Racoviță. Nu neapărat în ordinea asta! – ceea ce totuși îmi aduc aminte este că, într-o seară, maică-mea, care „îndeplinea” și funcția de profesor de biologie (iertată-mi fie exprimarea!), mi-a vorbit pe îndelete despre Emil Racoviță. Evident, din momentul acela aveam încă un prieten despre care am început de îndată să caut informații. De atunci l-am păstrat în inimă – pe el, și pe atâția alți exploratori care și-au dedicat întreaga viață unor idealuri pe care, din păcate, astăzi nu le prețuiește multă lume.
Nu am scris niciodată despre Emil Racoviță. Bine, nu aș fi putut scrie ceva cu caracter științific: nu am nici cunoștințele, nu am nici voința de a mi le aduce mai aproape. Aș fi putut însă să scriu altfel – nu știu cum, însă ar fi trebuit să o fac, o formulă aș fi găsit! De multe ori, am scris despre alții, însă m-am trezit gândindu-mă la el… Chiar aici, în spațiul „literaturii adâncurilor”, Emil Racoviță a fost prezent în multe rânduri, fie implicit – când m-am oprit, de exemplu, asupra lui Cousteau, fie explicit – cazul unui volum minunat, e vorba de „Din Antarctica la Scărișoara”, semnat de Cristian Lascu și Helmut Ignat, un volum care a prezentat temerara expediție a celor doi, practic refăcând drumul vasului belgian cu peste o sută de ani în urmă. Sunt doar două exemple.
Dar mai mult ca niciodată, am acum convingerea că Emil Racoviță ar putea reveni pe „prima scenă”. Se vorbește adesea că nu știm să profităm de valorile noastre, în timp ce alții scornesc povești din piatră seacă, pe care le vând ori livrează mai apoi, acompaniate de o suită de argumente ce par a sta în picioare. Nu spun că am fi mai buni – asemenea afirmații și-au dovedit naivitatea, indiferent dinspre ce tabără ar veni. Dar spun că „moștenirea” lui Emil Racoviță ar trebui reconsiderată, că imaginarul pe care l-ar putea genera ar umple câteva goluri importante. Mi-l imaginez subiect pentru noi monografii, cu o operă republicată în condiții de mileniu trei, cu o bursă – două în domenii științifice, cu documentare și chiar un film care să prezinte fie întreaga-i viață, fie momentul expediției cu Belgica, cu o piesă de teatru radiofonic (că tot se lansează „Electrecordul”), cu o casă memorială ale cărei date să fie îmbunătățite, da, chiar cu un program național destinat celor mici – decât haotica „săptămână verde”, mai bine câteva activități bine țintite, evident, desfășurate cu mijloace și strategii didactice moderne. Științific, dar fascinant despre mări și oceane, despre peșteri, flori, animale etc.
De unde ai începe, tot bine e: chiar și dinspre cele aproximativ cele cincizeci de pagini formate din notele și impresiile de drum din expediția antarctică, adunate și ulterior completate sub titlul „Spre Polul Sud”. O asemenea lucrare are certe valențe literare și, pusă în contextul potrivit, ar transmite valori ce țin de științe complementare și, poate mai presus, de acel fior dătător de speranță și de bucuria vieții. Nu ai cum să treci dezinteresat peste pasajele descriptive, peste cele dedicate florilor (aira antarctica), păsărilor (rândunica de mare, megalestirs antarctica, ossifraga gigantis, oceanites oceanicus), decât dacă te încăpățânezi să rămâi prizonier în falsul pragmatism al contemporanului.
Cum să nu găsești, la rândul tău, dorința de a fi cândva într-o postură asemănătoare tânărului Racoviță, atunci când notează cu plus de accent liric: „Dar, printre formele masive ale banchizei, subțirele se înalță în mijloc de lan catarguri și frânghii. E Belgica noastră. E singurul locușor cald și prieten în vasta lume înghețată. Așa cum e de îngropată în gheață și omăt, pare bucată ruptă din banchiză, căci largi troiene au înecat, cu mișcătoarele lor movile, coastele ei încovoiate și încet, tiptil, s-au furișat fulgii de zăpadă prin colțuri cât de ascunse. În album ei veșmânt Belgica pare mireasă…” Cum să nu înțelegeți că tocmai asemenea modele pot forma o societate străină de grotesc și grobianism?
Pascal desenează corăbii
Evident, când îți faci planurile pentru o rubrică, implicit ai în vedere și o serie de texte-suport care, într-un fel sau altul, au menirea să rotunjească, să susțină un anumit construct – așa se face că încă de la început, în lista pe care mi-am propus-o, a figurat și numele lui Radu Niciporuc, despre care totuși, admit, nu știam multe până la apariția unui volum interesant, „Pascal desenează corăbii”, apărut la Editura „Cartea Românească”, în 2016. Mă oprisem asupra numelui său fără să-i fi citit cartea, însă convins cumva de o recenzie bine tocmită; implicit, se conturase necesitatea unui asemenea „popas”. Aveam așadar curiozitatea – zic eu – firească a celui care, îndrăgostit de un anumit areal, tinde să fie ceva mai atent în special la aspectele „de noutate”, la acele elemente pe care alții încă nu le vor fi așezat deja în câmp valoric.
Radu Niciporuc, născut la Cluj dintr-o familie de români și ucrainieni, va deveni cumva surprinzător „un om al mărilor”, cutreierând Pământul în lung și lat, bifând porturile lumii, inventariindu-le ciudățeniile, lăsându-se în tangajul faptelor de viață cu ușurința specifică unui luptător care dorește să își împlinească destinul. Cluj, Facultatea de Electrotehnică, inginer în cadrul Flotei de pescuit oceanic, Radu Niciporuc va rămâne în literatura noastră sub forma unei apariții insolite, din toate punctele de vedere. Cu un debut – sper să nu greșesc! – la 66 de ani, mă refer aici la „Pascal desenează corăbii”, pentru care, în paranteză fie spus, a primit un premiu important din partea „Observatorului cultural”, cu o rubrică „Jurnal la babord” deschisă în paginile revistei „Literomania” și cu un prim roman aflat în construcție dar care nu va mai fi terminat, autorul va părăsi scena vieții mult prea repede, pentru a continua către alte orizonturi să se bucure de momente de introspecție, de prietenii sincere, să-și alimenteze acea curiozitate care probabil i-a oferit o existență cât se poate de dinamică.
„Pascal desenează corăbii” e o suită de opt povestiri care se autogenerează reciproc și care comunică intertextual la un nivel superior. E foarte interesant cum, la o adică, Radu Niciporuc își spune propria poveste istorisind mai degrabă întâmplările mai mult sau mai puțin neverosimile ale celorlalți. Ca formulă, textele scurte rămân în siajul unui realism bine strunit, deloc ostentativ. Mai ales ținând cont de zona imagistică la care se raportează întâmplările, ai fi tentat să te aștepți ca „evenimențialul” să ocupe primul plan. Deși inițial a fost considerată astfel, eu nu aș percepe textura autorului ca provenind dinspre formulele ușor recognoscibile ale literaturii de aventuri. Cartea noastră are inteligența de a oferi într-adevăr niște aparențe, pentru ca mai apoi, prin anumite cuvinte-cheie, să te arunce într-un plan al semnificațiilor profunde, ce se dovedesc destul de abile în a găsi canale de legătură cu însuși nucleul identitar al celui care desfășoară povestea. Vocea de persoana întâi nu semnează în alb pentru îndatoririle unei instanțe narative, ci e cât se poate de asumată, complinind și funcția de regie: pe scena discursului apar indivizi din toate zonele, oameni cu diformități, cu aspect ciudat, cu maniere comportamentale dintre cele mai surprinzătoare, însă cu certitudine oameni plini de viață, capabili să iubească și să urască, să construiască și să distrugă, formând laolaltă o lume cosmopolită în care singura rațiune este aceea de a merge mai departe. Radu Niciporuc nu este interesat neapărat de a așeza sub semnul rigorilor moralei întreg acest carusel de întâmplări pe care le consemnează. Asta nu înseamnă însă că nu notează cu atenție gesturi, elemente de mimică și de limbaj al trupului; ori că ratează să se auto-situeze mai degrabă de „partea binelui”, un cititor atent putând distinge chiar mici deschideri către analiza psihologică. „Delfinii”, „Do not kill me, my friend”, „Un bănuț cafeniu”, „Pascal desenează corăbii”, „Marinarul din Șumen”, „Pânda”, „Frapieră cu capac”, „Ascensorul”, sunt bijuterii de atmosferă, „locuri” textuale unde lumea are tainicele ei rațiuni ce se cer a fi descoperite. Printr-o serie de prezențe corect „mânuite”, comandanți de navă, secunzi, timonieri, ingineri care se ocupă cu întreținerea și așa mai departe, Radu Niciporuc propune un quest pentru însăși ideea de libertate. Prieteniile și animozitățile de-o clipă, iubirile sincere ori cele superficial-conjuncturale, nevoia de siguranță, cât și cea de a trece prin experiențe noi, sunt cumva, toate, fețele unei lumi rotunde, aflată în pârg. Așa cum declară, nelăsându-se niciodată sedus de coincidențe, eul narativ e în cea mai mare măsură un reflexiv. Calculat, caracterul său, cât și a altor personaje, amintește mai degrabă de cel al unui intelectual angajat cu tot instrumentarul în procesul de cunoaștere. Singurătatea pe care o încearcă în clipele cu încărcătură deosebită apare ca un dat de care nu dorește să se despartă – „Pascal își scoase bricheta din buzunarul de la piept și, cu ea între degete, se uită la mine fără să mă vadă. Cine era străinul în fața căruia pomenise de Odille? Nu era prima oară când rămânea dus pe gânduri, răsucindu-și bricheta între degete. Dacă în clipa aceea ar fi tras cineva de mânerul sirenei, cu siguranță că nu ar fi auzit-o. Cobora în adâncuri, și nu știa nimeni când urma să iasă la suprafață”. Așadar, o carte mai ales despre adâncurile sufletului, despre năzuințele și speranțele noastre. Într-o cheie asemănătoare îl va fi citit și Radu Paraschivescu care notează pe coperta a patra: „Dacă lipești urechea de cuvintele lui Radu, auzi un ecou îndepărtat din Conrad, plecat cu nostromul lui să clătească lumea în ape verzi și în spume nervoase. Iar dacă te oprești o clipă din citit, te năpădește gândul că în viața fiecăruia dintre noi există porturi, refugii și tristeți”.
TPS, varianta BD
Chiar dacă nu despre ea doresc să vorbim, „Istoria benzii desenate românești 1891 – 2010” semnată de Alexandru Ciubotariu și Dodo Niță, e una dintre acele cărți care nu s-au bucurat de o primire așa cum fără doar și poate ar fi meritat. Din câte îmi aduc aminte – se poate să și greșesc! – a generat două-trei cronici în revistele cu adevărat importante, plus încă câteva alte recenzii în publicații de nișă. Mult mai dinamice s-au dovedit a fi forumurile din mediul virtual, acolo unde, îndeosebi cei aparținând generației de mijloc, probabil și cumva nostalgic, s-au întins la tot felul de polemici. Și da, lucrarea menționată e cu adevărat importantă, întrucât în paginile sale sunt inventariați și chiar analizați peste o sută de ani de BD în țara noastră. Probabil rolul cel mai important al volumului este acela de a defini cu mai multă precizie, în tumultul literaturii contemporane, o formă de artă care mai ales acum, trebuie să lupte fie cu comicsurile de factură americană, fie cu produsele atât-de-prezente manga. Mai mult, implicit, cartea are și menirea de a învia amintirea unor nume peste care s-a așternut din păcate uitarea. Pare-se că BD-ul românesc nu coboară direct dinspre literatura de specialitate franceză – așa cum s-a încetățenit ideea, chiar dacă ulterior va împrumuta multe din această zonă, ci ajunge la noi pe filieră austrică; la început, eroii s-au dovedit a lua naștere chiar din personaje cumva autohtone – aduceți-vă aminte de continuările în cerneală ale unor personaje precum Păcală. Voi reveni cu un alt prilej…
Așadar, câteva din subiectele deschise mi l-au readus în fața ochilor pe Puiu Manu – și el, un nume mai degrabă uitat dar care a adus cu decenii în urmă multe zâmbete iubitorilor de carte în general, și celor de BD în special. Născut în 1928, la București, Puiu Manu se înscrie într-o serie care a fundamentat genul BD, mă refer aici la Constantin şi Aurel Jiquidi, Ed Arno, Marin Iorda, Aurel Petrescu, Neagu Rădulescu, Pascal Rădulescu, Marga Ştefănescu, Livia Rusz, Sandu Florea – și nu numai! Puiu Manu activează de fapt în mai multe compartimente, fiind interesat deopotrivă și de literatura de aventuri, benzi desenate istorice dar și science fiction. După debutul din 1954 în paginile revistei „Luminița”, urmează succesul din „Cravata roșie” cu prima sa bandă desenată – „Comoara lui Montezuma” (după un scenariu de Mircea Sântimbreanu). Ulterior, o serie de benzi desenate în serial, publicate în „Arici Pogonici”.
Opera domniei sale este cu adevărat prodigioasă, probabil un catalog Puiu Manu ar fi de dorit – nu știu să existe așa ceva! Voi aduce aici aminte măcar de „Misterul vulcanului stins”, „Steaua robilor”, „Prima lecție…”, „SOS Antartica”, „Tânăra garda”, „Dacă toți tinerii din lume”, „95 de ore în cosmos”, „Metamorfoză” (în „Cravata roșie”), „ Nic și Pic la săniuș”, „Spitalul păpușilor”, „Mac-Mac”, „Puterea apei” (în „Arici Pogonici”), „Povestea lui Tom Wattson”, „Timur și băieții lui”, „Misiunea a fost îndeplinită”, „Expediția celor 5”, „O zi mare”, „Poveste fără cuvinte”, „Vanea și Mihaș” (în „Luminița”), „Isprăvile lui Iscusici”, „Frigurosul”, „Lenevică în vacanță” (în „Scânteia pionierului”), „Stânca vulturilor” (în „Cutezătorii”), dar mai ales de „Toate pânzele sus”, apărută la Editura „Stadion”, evident, cu o variantă a textului după romanul lui Radu Tudoran. Printre fișele de lectură ale „literaturii adâncurilor” trebuie să apară și această bijuterie, ce combină în fapt mai multe arte. Concepută în sensul clasic al benzilor desenate, cu desene însoțite de text puțin – loc în care dialogul se află la mare preț iar desfășurarea evenimentelor este contrapunctată într-un ritm alert, cartea e deopotrivă captivantă și instructivă.
Sigur, nu despre ce se întâmplă mi-am propus să scriu aici, ci doar să semnalez -pentru cei ce nu cunosc- calitatea desenelor lui Puiu Manu, pline de expresivitate, cu tușe dintre cele mai fine care dau viață personajelor. Fonturile folosite, dar mai ales preferința pentru o cromatică aparent „minimalistă” (că tot se poartă termenul) recomandă cartea și în fața celor mai pretențioși cititori de astăzi.
„Toate pânzele sus” în această variantă a unui micro-roman grafic ar trebui să existe la loc de cinste în fiecare bibliotecă! De fapt, sunt convins că abia o literatură de mare forță poate „odrăsli” și cărți cu totul fascinante în zona benzilor desenate. Îmi doresc să apară din ce în ce mai mulți autori în această zonă de creație artistică, să avem parte în continuare de proiecte de durată, cum va fi fost „Harap Alb Continuă” sau iată, cum ici-colo se mai întâmplă câte un festival al benzilor desenate, cu invitați care ne-au fermecat copilăria, precum Mircea Arapu etc. Ce desfășurare ar fi pe întinderile imaginației ca pagini cu subiecte maritime să primească asemenea „haine”…
De-a lungul întinderilor albastre
Cumva de fiecare dată în jurul datei de 1 iunie îmi fac o serie de reproșuri legate de faptul că nu dau concretețe unei intenții pe care o port cu mine de ceva ani, mă refer la gândul de a realiza o cercetare minuțioasă a statutului literaturii pentru copii în contemporan. Cel mai adesea trecută cu vederea, critica literară tratând-o din motive doar de ea cunoscute mai degrabă ca un fel de Cenușăreasă, literatura dedicată celor mici parcă-parcă a venit pe turnantă cu forțe noi, găsind rezolvări editoriale și tipografice din ce în ce mai interesante.
În mod cert, de la primele cărți ce i-au fost „dedicate” chiar pe plan universal (dacă lăsăm la o parte basmele care au circulat pe care orală, probabil ar trebui să ne gândim în primul rând la Charles Perrault), și până către prezent, literatura în discuție a cunoscut nenumărate forme și o tematică cât se poate de diversă, de multe ori acaparând dinspre literatura „mare” texte care s-au pliat mai fericit pe dezideratele acestui segment de vârstă – aici exemplele pot fi, desigur, subiective – mă refer la „Călătoriile lui Gulliver”, „Robinson Crusoe” sau „Don Quijote”, etc. instaurând prin ele însele o mitologie mai nouă, cu un rol cât se poate de aplicat, formativ. Însă nu doar formativ. Nicolae Manolescu, într-un articol din „România literară” (nr.25/1997), identifica o altă trăsătură importantă a literaturii pentru copii, cumva în acord cu universul solar și plin de energie al acestora: umorul. În virtutea subiectivității, în mod evident, acest corpus al textelor pentru copii rămâne greu de definit cu instrumentele tradiționale, de multe ori mesajul literar aducând în același loc realități ale unor domenii de cunoaștere mai mult sau mai puțin complementare.
George Călinescu considera că specificul literaturii pentru copii este condiționat și de viziunea asupra vârstei: „Totuşi fondul etern va fi înfățişat copiilor într-o viziune specială, cum e, de pildă, aceea a basmului. Dar basmul interesează şi pe omul matur”. (George Călinescu, „Cronicile optimistului”, 1964). Nu știu dacă sunt atât de multe etape de parcurs între – de exemplu – realitatea basmului enunțată cu rezonanțe lirice de Călinescu („o oglindire a vieții în moduri fabuloase”) și constructul metanarativ al imaginarului borgesian, ceea ce ne face de fapt să înțelegem pentru încă o dată că literatura „care are ceva de spus” este în întregul ei un panopticum magic care investește în ceea ce se află mai profund în firea persoanei, încercând să-i recupereze ființarea din planul uneori sordid al istoriilor fără însemnătate.
Reîntorcându-ne la literatura destinată copiilor, fără doar și poate, trebuie să fim de acord că aceasta e în primul rând interesată de a investiga universul „de interior” al copilului, să-i definească / rotunjească aspirațiile prin raportare la modele comportamentale universale, apelând nu de puține ori la eroi printr-o transfigurare artistică potrivită. Aceeași literatură pentru copii nu poate face abstracție de câteva reguli de bază care se referă în principal (cum altfel?) la claritatea și coerența mesajului, accesibilitate, profunzime, date ale unei mecanici proprii care va asigura calitatea prorpiu-zisă a textului literar. Ce rol joacă între toate acestea realitățile societății în care se „plămădește” și se receptează textul? – cel mai probabil unul destul de însemnat, fapt ce ar trebui să ne pună serios pe gânduri, cât timp, aici și acum, la acest capitol, spațiul nostru românesc e în continuare deficitar.
Însă da, prezența literaturii pentru copii crește, e din ce în ce mai însemnată: are parte de texte care „stau în picioare”, cele mai multe fiind înrămate în ilustrații ce îmbogățesc estetic (și nu numai!) mesajul. Sigur, reflexul ar fi acela de a da niște exemple, de a stabili eventual un top, însă toate acestea s-ar putea topi în subiectivitățile… celuilalt, întrucât – nu cred că greșesc! – acest tip de literatură alunecă cel mai ușor din cleștele strâns al oricărui demers de factură analitică.
Totuși, cine știe, pentru că nimic nu e întâmplător, de acest 1 iunie mă voi cufunda – împreună cu copilul de lângă mine și din mine – într-un infinit albastru, prilejuit de romanul Rosannei Parry „O balenă în sălbăticia albastră”, apărut la Editura „Paralela 45”. Povestea este inspirată de orcile amenințate cu dispariția din Oceanul Pacific de nord-vest. Aflată într-o suită a aventurilor în Marea Salish, Vega, o orcă la începutul vieții se confruntă zi de zi cu greutățile ivite în cale; ulterior, după pățanii ieșite din comun, se va afla mai aproape de maturitate, mai încrezătoare în propriile forțe. Într-o epopee concepută miniatural la nivelul evenimentelor propriu-zise, însă cu deschideri dintre cele mai fascinante de-a lungul și de-a latul întinderilor mărilor și oceanelor, cartea te situează în afara timpului poate tocmai pentru a-ți da posibilitatea de a reflecta și mai adânc asupra unor concepte precum libertatea și fericirea. Deși implicit sunt împachetate referiri la teme atât de prezente azi precum încălzirea globală, poluarea ori lipsa hranei, romanul nu poartă nimic prea artificial încât să „sugrume” bucuria și imaginația copilului. La granița cu scrierile motivaționale în vogă, cuvintele poartă cu și printre ele câteva judecăți de valoare coborâte din etica și morala „de tradiție”, așa cum e cazul anumitor „ziceri” apoftegmatice ale celor în vârstă, ziceri ce sunt primite cu mirare dar sunt păstrate în și pentru toată viața („Frumusețea este hrana minții”). În această mare a mărilor, care uneori pare a fi din ce în ce mai sălbatică și mai puțin primitoare, Vega și fratele ei Daneb descoperă poate cea mai minunată legătură dintre toate cele posibile, aceea a prieteniei absolute. Evident, nu e cazul aici de a devoala întâmplările, nici de a căuta simboluri după simboluri. Miza e alta: aceea de a vedea cu mai multă claritate nevoile celor mici, de a-i considera parteneri de discuție, de a le valida universul minunat al emoțiilor pe care le încearcă zi de zi.
Ba mai mult, rândurile de față echivalează practic cu un imbold de a privi cu mai mult interes o lume livrescă care, odată receptată corect și în acord cu bunul sens al vieții, poate pre-formata, pentru copiii noștri, cât și pentru noi, o lume diferită. De un albastru mai intens.
Cu velele întinse
Ay, ay, Sir!
N-ai cum să nu zâmbești la frumusețea vremurilor d-altădată, dar și la o fărâmă de naivitate pe care oamenii secolelor XVIII-XIX o cultivau cu un soi de voluptate greu de înțeles. S-ar putea să greșesc, însă ar fi și cazul receptării lui Robert Lewis Balfour Stevenson, cel care avea să penduleze între literatura pentru copii și cea dedicată adulților. Orice s-ar spune, literatura de aventură era în floare și avea grijă să ofere în cadrul unui imaginar pre-formatat variantele unor eroi care aveau să „facă carieră”. Greu de crezut astfel că Jim Hawkins ar fi avut multe legături cu tânărul Stevenson, cel care fusese predispus îmbolnăvirilor de tot felul, având îndeosebi o fragilitate în timpul anotimpurilor reci. Inițial, a fost suspicionată o tuberculoză, însă studii mai recente, colportând varii informații, ajung să numească o bronșită recurentă sau chiar – pentru cei mai radicali – o sarcoidoză. Adesea, Alison Cunningham, cea care avea grijă să-i aline durerile citindu-i când din Bunyan, când din Biblie, îi va fi oferit probabil fără să vrea teme și motive pentru operele de mai târziu. Pe de altă parte, inițial reticent la „grămadă de nonsensuri” pe care le scria Robert, tatăl său va ajunge mai mult sau mai puțin tacit să-l susțină cu timpul, plătind din banii săi costurile pentru publicarea primei lucrări. Orice s-ar spune, Robert Louis Stevenson se bucură de atenția familiei iar asta se va vedea probabil ceva mai târziu, când va reuși să depășească o criză a „identității religioase”. Studii ulterioare aveau să pună în evidență o țesătură largă a majorității acestor conexiuni bio-bibliografice, să confere sens plenar unui quest for freedom despre care îi vorbesc destul de explicit majoritatea scrierilor.
Stevenson nu face figura unui solitar ori a unui neînțeles – aș spune că dimpotrivă, aparițiile sale erau așteptate, bucurându-se de admirația unor nume celebre, printre care Marcel Proust, Arthur Conan Doyle, Henry James, Rudyard Kipling, și oarecum mai târziu Cesare Pavese, Bertolt Brecht, ba chiar Ernest Hemingway ori Jack London, G.K.Chesterton apreciind că cel în discuție avea priceperea să aleagă cele mai potrivite cuvinte, precum un jucător de spilikins (ați putea citi marocco!)
Spațiul nostru s-a grăbit să asimileze doar „Comoara din insulă”, părând să uite cu totul de existența celorlalte volume… Inițial intitulat „The Sea Cook: A Story for Boys”, romanul de aventuri desfășoară o poveste savuroasă cu și despre pirați (buccaneers) aflați în căutarea unei comori. Ay, ay, Sir!, mai că aș fi convins că cele circa două sute de pagini ar trebui citite în ritmul unor rifuri de chitară marca Running Wild, amintindu-ne fie de „Port Royal”, fie de „Ready for boarding”. Aflați „Under Jolly Roger”, pirații lui Stevenson apar ca fiind destul de umani, coborând din prototipul iconic. În mod evident, romanul s-a bucurat de o apreciere largă și grație atmosferei aparte, dinamismului acțiunii, cu a sa lume topsy turvy care ajunge să surprindă ici-colo până și pe un „senior” al genului.
De fapt, de ce nu, avem de-a face cu pirați adevărați! Ay, ay, Sir! „Comoara din insulă” e până la urmă o juxtapunere a unor întâmplări și chipuri cu siguranță cândva existente. Luis Junco îi stabilește puncte de plecare în istoria uciderii căpitanului George Glas din 1765 și în aventurile vasului Walrus din preajma insulei La Graciosa, lângă Tenerife. Fie realitatea, fie ficțiunea susține faptul că niște pirați au îngropat în această parte a lumii o comoară, mai apoi fiind cu toții uciși într-o bătălie cu forțele navale britanice. Evident, comoara va rămâne nedescoperită. Ei bine, Stevenson se lasă furat de succesiunea rapidă a acestor evenimente și împrumută în parte subiectul pentru mai târziu. În cadrul romanului, se regăsesc mai multe realități desprinse din evenimentele ori aparițiile epocii: astfel, autorul face referire la cinci pirați ce au fost atestați de documente (William Kidd, Blackbeard, Edward England, Howell Davis, Barholomew Roberts), în timp ce numele de Israel Hands a fost preluat de la un membru al echipajului Blackbeard – dar cred că îl cunoaștem destul de bine din romanul lui Tim Powers „On Stranger Tides”, tradus la noi „Pe ape și mai tulburi”. Nu sunt singurele – Stevenson mai are în vedere și întâmplările prin care trece nava venind dinspre Goa, Viceroy of the Indies ș.a.m.d. La rândul ei, dorința de a identifica cu precizie insula a prilejuit polemici energice. S-au vehiculat argumente și contraargumente. A fost pe rând fie Isla de Pinos lângă Cuba (ce va fi servit ca un soi de bază a piraților pentru mai mult de trei sute de ani), fie Norman Island (British Virgin Islands) ori Insula Cocos, o insulă nelocuită în Oceanul Pacific, înfățișând multe similitudini cu cea din roman. Au fost rostite și alte nume precum Insula Dead Chest, Insula Nienstedt ori Fidra – vizibilă din North Berwick, locul unde în copilărie Stevenson a petrecut multe zile.
Dar chiar așa, pornite dinspre realități, poveștile-în-poveste, Dry Tortugas, gașca de prieteni, eroul galonat, imaginea surghiunitului, piratul-cu-un-picior, apariția semnului negru într-un moment de tensiune, dar până și savoarea romului dimpreună cu aroma trabucului alcătuiesc una dintre cele mai frumoase aventuri, purtată între Jolly Roger și Union Jack.
Ay, ay, „Treasure Island” e obligatorie în bibliografia oricărui cititor ce își permite luxul de a se mai lăsa invadat (pentru încă o dată) de bucuriile copilăriei, care păstrează orice s-ar întâmpla aceeași direcție a drumului, navigând de dragul aventurii, convins de faptul că va striga din mijlocul tuturor furtunilor: „Don’t give up the ship”.
Marius Manta - oceanografie culturală 