#voxhumana

următoarele materiale fac parte din noua rubrică prezentă în paginile revistei „Ateneu”

Un altfel de Prolog

Ascultasem și înainte Bach, în special „Concertele brandenburgice” – fiindu-mi extrem de apropiate sufletului pentru lumina și energia pe care o conțineau și pe care mi-o ofereau cu multă generozitate la răstimpuri, însă cu muzica de orgă nu mă întâlnisem consistent până în vara lui 1996, când am avut șansa de a asculta câteva fragmente dintr-o lucrare în legendarul spațiu al Catedralei Notre Dame. Acolo și atunci am înțeles pentru încă o dată, deși altfel, că lumea ce ne-a fost dăruită e în mod real de o perfecțiune și frumusețe pe care omul ar fi dator să le cultive nepărăsind niciodată temeiurile moralei. Cred până în clipa de față, probabil acum mai mult decât oricând, că filozoful de la Königsberg avea dreptate când simțea nevoia de a ne convinge că „Elocința este un atribut al înțelepciunii însuflețită de sensibilitate”. Muzica existenței noastre aduce laolaltă o serie de „desfășurări sonore”, altfel spus amprentele fiecăruia dintre noi, păstrându-ne „notele” caracteristice dar în același timp integrându-ne unei polifonii ample, capabile cumva în mod mai mult sau mai puțin tainic să genereze însuși misterul vieții. Plusând de-a lungul registrului confesiv, admit că, în ceea ce mă privește, aș echivala – desigur, naiv întrucâtva! – această „corolă de minuni” cu „Toccata și Fuga în Re minor” (BWV565); consider că dincolo de vocea umană, instrumentul care ar putea să releve din preaplinul și rodul lumii va fi pe mai departe orga clasică. Într-o discuție cu organistul Bisericii Negre, Hans Eckart Schlandt, acesta era convins de faptul că „Sunetul orgii amintește de eternitate, te purifică și îți dă idei înălțătoare” – parcă îl simțim pe însuși Bach în spatele acestor cuvinte, mai ales dacă „ne facem timp” și pentru alte detalieri: „Efectul sonorității de orgă a fost de secole recunoscut, impactul fiind sigur. Impunătorul instrument – «regina instrumentelor» – nu este egalat de niciun alt instrument. Organiștii de biserică sunt mai aproape de Dumnezeu și de îngeri. Ei fac muzică «Soli Deo Gloria». De cele mai multe ori nu sunt văzuți, dar a lor prezență este profund simțită, confirmând credința. În timpul slujbei religioase și la ieșirea din biserică sufletul sensibilizat primește mai intens cuvântul divin, datorită orgii. Combinațiile dintre voce, instrumente și orgă în celebrele oratorii sau concerte aduc în biserică și oameni care din păcate s-au îndepărtat de biserică. Dar caracterul sacru al muzicii le-a înlesnit drumul către religiozitate”. Desigur, deși poate mai anevoioase, rămân și alte căi de a ajunge la credință.

În ultimul timp, semiotica discursului muzical, alăturându-se teoriilor comunicării la modă, ne strecoară idea conform căreia toți ne naștem cu capacitatea de a fi muzicieni activi dar foarte puțini ajung să participe efectiv și direct la actul muzical, cel puțin în sensurile pe care le admite tradiția Occidentului. Uităm în drumul nostru anumite abilități ori poate chiar bucuria de a trăi simplu. Apoi, ne încăpățânăm să valorizăm doar ceea ce se află de-a lungul unor drumuri bătătorite: cine a auzit de Kakarla Tyagataja ori Muthuswami Dikshitar? Asemenea nume contemporane lui Beethoven ar putea oricând completa meritoriu tabloul sunetelor lumii. Dar, pe de altă parte, cât de conștienți suntem azi de faptul că dacă am fi fost contemporani lui Beethoven, nu am fi avut cel mai probabil posibilitatea de a asculta în timpul vieții mai mult de una-două dintre simfoniile sale? De multe ori, nu cunoaștem aproape nimic despre ceilalți, știm prea puține despre noi.

Ne aflăm mereu într-o sală de concerte față de a cărei „arhitectură” suntem cumva datori. Încă de la început (sper să nu mă înșel), celebra Gewandhaus din Leipzig (o aripă a clădirii țesătorilor), avea forma unei potcoave, în sensul în care o însemnată parte din auditoriu stătea de o parte și de alta a sălii, cu o vedere excelentă a părții opuse, însă neavând direct orchestra în câmpul vizual. Era să fie în fapt o copie a bisericii lui Bach din Leipzig, Thomaskirche. Anna Ungureanu („Madrigal”) opina că „o sală bună” se referă într-adevăr și la un spațiu adecvat din punct de vedere acustic, dar mai ales la o sală încărcată de emoția publicului, de acea căldură cu totul aparte care capătă sens în dezvoltările sonore ulterioare. Pe bună dreptate, adevărata muzică se coboară tainic și poate fi auzită din orice colț al lumii; ea se autopropune și sub forma unui liant al unor conștiințe ce mărturisesc iubirea la unison. A fi alături. De la populațiile Amazonului (de a căror amprentă sonoră s-a ocupat în ultimul timp, printre alții, Jean Michel Jarre) și până la mesajele săpate-n „piatră” ori până în arealul acoperit de clopotele Shang, din vechime și până în prezentul ultra-digitalizat, în lungul și latul lumii, cu ajutorul unor instrumente mai mult sau mai puțin sofisticate, muzica vieții complinește posturile și rosturile cele mai înalte ale persoanei. Cuvântul dăruit de Dumnezeu e însuși purtător de vibrație celestă, armonic cu Ipostasurile Acestuia și plin de folos față de scopul ultim al existenței, acea nevoie întipărită în cele mai intime coridoare de a ne întoarce Acasă.

Fiecare dintre noi accesează cu ușurință o serie de registre. Monodia muzicii bizantine, arta corală, poate în general muzica sacră echivalează cu spațiul sonor în care mă regăsesc de cele mai multe ori. Alături de alte nume, îl prețuiesc aparte și pe cel al lui Adrian Sîrbu, conducătorul proiectului „Byzantion”: „Sfânta Tradiție a fost clădită pe temelia operelor Sfinților Părinți, dintre care, mulți dintre ei, imnografi, melurgi, maistori, alcătuitori de tropare, canoane, condace sau de cântări de înaltă complexitate. Aceste texte se păstrează în fiecare slujbă a Sfintei Biserici, astfel încât ele reprezintă nu doar o rugăciune, un mesaj, o învățătură ci și o mărturie a istoriei Bisericii și a evoluției Tradiției vechi de 2000 de ani. Atunci când cântăm imnul Apărătoarei Doamne călătorim în timp și ne urcăm cu mintea pe zidurile cetății Constantinopolului anului 626 alături de bizantinii asediați și salvați ca prin minune de către Maica Domnului, mulțumindu-i în același cuget cu cei de acum 1400 de ani”. Adevărata Tradiție nu limitează, ci așază în dialog. În trăire adevărată, granițele timpului și spațiului dispar, lăsând loc fiecăruia dintre noi să participe în imediat la temeiurile lumii.

Vox humana nu a fost și nici nu va fi un substitut, nici o altă parte, diferită de angrenajul plin de culoare al firescului. Dimpotrivă: de multe ori, a reorientat, a adus consecvență, a amplificat ori a decantat. De cele mai multe ori a amintit de „fenomenele ondulatorii” prezente în viața de zi cu zi, punând în evidență o anumită Lumină, o anumită Prezență. Așa a fost și sper că își va păstra menirea… Acolo unde e prezentă, vox humana devine criteriu de selecție și efect al bunei-înțelegeri. Nu în ultimul rând, vox humana va genera, poate și în ceea ce mă privește, un continuum interpretativ, aducând pe mai departe în fața unui auditoriu deloc prezumtiv modalități discursive dinspre arte diferite, totuși complementare. Dacă în Italia anilor 1600, vox humana / voce umana / vox celestis era „un tremolo al vocii abia sesizabil ce demonstra sinceritate și pasiune” (Ludovico Zacconi – „Prattica di Musica”), ori „o caracteristică a muzicianului perfect” (Luigi Zenobi), dacă avea să fie teoretizată de către Michael Praetorius în celebrul „Syntagma Musicum” ori în fine, pusă la colț de compozitorul și teoreticianul Cristoph Bernhard, vox humana se va întoarce în „limbajul” orgilor din Franța secolelor XVII, pentru ca mai apoi să invadeze restul Europei. E din ce în ce mai evident că, odată cu vox humana, nu vorbim doar de un registru aparte, ci de o atitudine în fața vieții, poate chiar un mod de celebrare. Organistul Leo van Doeselaar ne arăta cum la orga pe care cânta Sweelinck în biserica Oude din Amsterdam, cel mai des fusese reparat tocmai acest „efect”, în prezent nemaisupraviețuind decât undeva în ținuturile nordice ale Finlandei (Lapland).   

Așadar, vox humana va propune un repertoriu amprentat subiectiv, raportat deopotrivă la trecut și prezent, la spații diverse dar conectate la aceeași bucurie a existenței și la aceeași nevoie de a ne întoarce cu fața spre ținuturile-de-aur lăsate cândva în urmă. Cât de universal-profetice rămân versurile lui Marcel Breazu („Celalalte cuvinte”): „Daca vrei cu tine lumina s-o împart, / Lasă-mă să ard, lasă-mă să ard. / Dacă tot ce-i dus vrei din urmă s-ajung, / Lasă-mă să curg, lasă-mă să curg”.

Biblioteca de prezențe „armonice”

Fără doar și poate, Lumea în întregul ei este cea mai la îndemână dovadă a iubirii lui Dumnezeu pentru om. Din timpuri străvechi, imemoriale, omul a avut în instrumentarul său posibilitatea de a percepe la cuvenita valoare frumusețea și preaplinul dimensiunilor existențiale în care și-a căutat identitatea. E vorba într-un final de metanarațiunea acelei conștiințe ce nu a ocolit adevărul și nu a căutat exprimări facile, dictate preponderent de contexte favorabile. Destinul persoanei este acela de a se fi situat dincolo de istorie, de a fi triumfat în lupta cu limitările pe care nu le-a putut mereu dejuca. Din păcate, postmodernismul și era post-adevărului ultimilor ani au adus realitățile unei și unor de-canonizări ce nu cunosc oprire. Aleatoriul, fragmentul, rareori chiar haosul au devenit certitudini în existența aceluiași om contemporan. Fatalmente, a fi tolerant implică azi cel mai adesea părăsirea drumului drept, de dragul unor repere cel mai adesea fără probitate morală. Dar omul fără rădăcini e un om cu o existență ce nu rodește, dezinteresat de soarta celuilalt, aflat în afara posibilității de a se întâlni chiar cu el însuși, practic de a-și regăsi Chipul dintâi. Nu mulți mai sunt conștienți astăzi că adevărata libertate conjugă existența persoanei în raport cu Binele, Frumosul și Adevărul, dar aceasta implică o cultură înalt morală, care în mod necesar ar trebui orientată teologic. Altfel spus, o revenire nu înspre marginile firescului, ci chiar în inima acestuia.

Părintele de vrednică pomenire Iosif Vatopedinul (ucenic al Sfântului Iosif Isihastul, înnoitorul de la Vatoped și Nea Skiti) arăta că „Discernământul este instrumentul prin care Biserica își chivernisește fiii în mijlocul furtunilor și al vijeliilor mării învolburate a vieții” (Mărturie Athonită, Editura „Sf. Nectarie”, 2016). Dar nici măcar discernământul nu e punctul de vârf, ci treapta supremă se leagă de iubirea necondiționată, a experierii Ipostasului divin prin textele liturgice, sacre, prin Rugăciunea lui Iisus, grație unei tradiții milenare.

Îmi aduc aminte cum, cu prilejul unei apariții editoriale a anului 2014, IPS Părinte Ioachim ne argumenta teologic că asemenea unui GPS performant, credința în Iisus e cea care ne poate salva, e cea care ne scoate la liman, aducându-ne aminte în permanență care ne este ținta și actualizându-ne în timp real calea cea mai scurtă către aceasta. Pentru omul care se abate din drum nu există decât o singură atitudine potrivită care vine cu învățătura părinților Patericului: de vei cădea, ridică-te pentru încă o data! Lucrarea la care am făcut referire, „Creștinismul abia începe”, propune un discurs ce coboară din tradiție dar care paradoxal, în același timp, apelând la exemple din realitatea imediată, clarifică datele ființiale ale lumii în care trăim. Sunt pagini care nu ocolesc Adevărul și nu țin cont neapărat de interesele contingentului. Compun adevăratul timbru a Cuvântului dintotdeauna, e parte din vox humana.

Așa cum pot distinge și discerne cu uneltele unui novice – și totuși sunt convins că nu greșesc! – IPS Părinte Ioachim face parte din categoria ierarhilor care pot conta ei înșiși drept modele demne de urmat. Parcursul Înaltpreasfinției Sale, opera publicată, nu în ultimul rând atașamentul mirenilor pentru Ierarhul lor sunt motive trainice de a înțelege darurile cu totul deosebite ale Înaltpreasfinției Sale. Volumul de față, tocmai apărut la Editura „Filocalia” – „Dipticele sufletului meu. Chipuri de ierarhi și preoți” – vine de fapt în continuarea unui efort mai larg de a oferi repere valide în marea aventură a creștinului; mă refer aici pe de o parte la cartea din 2016, „Panteonul sufletului meu: portrete de preoți”, dar și la seria impresionantă de acatiste pe care le-a compus și le-a îngrijit de-a lungul timpului (printre care acatiste ale Sf. Emilian din Durostor, Sf. Antipa de la Calapodești, Sf. Mucenic Sava de la Buzău, Sf. Simion Ștefan, Sf. Iosif de la Văratic, Sf. Ierarh Varlaam, Sf. Neagoe Basarab, Sf. Onufrie de la Vorona, ale Sfinților Români ș.a.m.d.), asta pentru a nu aminti și de dosarele întocmite către Sinodul României, dosare destinate canonizării Episcopului Melchisedec Ștefănescu și Cuviosului Irinarh de la Mănăstirea Horaița. Se adaugă lucrările înalt-teologice dedicate Sf. Cuvioase Parascheva și Părintelui Dumitru Stăniloae. 

„Dipticele sufletului meu. Chipuri de ierarhi și preoți” adună în paginile sale fișe-portret ale unor personalități de prim rang ale Ortodoxiei noastre, cât și versuri dedicate unor clerici, fii duhovnicești sau prieteni ai autorului. Capacitatea de analiză e completată extrem de armonios de un ton cald, confesiv, care reînvie diferite episoade trăite cu bucurie alături de aceste personalități cu totul remarcabile. IPS Arhiepiscop Ioachim reușește – acolo unde cel mai probabil un altul nu ar fi făcut-o – să exprime (fără a cădea în banalitate) multitudinea însușirilor și activităților definitoare pentru cei aflați „sub lentilă”. Cu fiecare prilej, autorul stabilește și câteva note distincte, pe care le particularizează apoi, creionând punți de legătură dintre cele mai surprinzătoare. În fapt, pentru un ochi atent, devine obligatoriu de sesizat că în mijlocul acestei țesături de prezențe, fapte, idei, amintiri, se află „un bibliotecar de sentimente”, dublat de „un teolog al iubirii”. Traversând viața și înmagazinând o experiență cultural-duhovnicească cum rar am intuit, IPS Părinte Ioachim ocupă un loc asemănător cu cel al invitaților săi, printre aceștia aflându-se: Bartolomeu Anania (printre altele este rememorat un episod desfășurat la Varatic), Visarion Puiu (mitropolit cu viață sfântă, care a avut bucuria de a fi intrat în dialog cu Sfântul nou canonizat Ioan Maximovici), Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist (un adevărat restaurator al mănăstirilor și vieții monahale), Patriarhul Iustin Moisescu (patrologul de neînlocuit al teologiei românești), Arhiepiscopii Eftimie Luca (de o blândețe rară în relația cu fiii duhovnicești), Adrian Hrițcu (o personalitate aparte într-o perioadă plină de umbre și lumini), PS Ioachim Mareș, Episcopul Teodosie Atanasiu (acompaniind ostașii români pe fronturile de luptă), Arhim. Emilian Panait (ctitor de locașuri sfinte și restaurator de suflete), Serafim Huzdup (părinte tânăr dar cu maturitatea unui Avvă), Antonie Jeflea, Părinții Nicolae Achimescu, Arsenie Boca, Radu Vasile, Epifanie Bulancea, Arsenie Voideș, Partenie Bulancea și primul preot militar al Garnizoanei Bacău, părintele Iordache Pascariu. Generozitatea IPS Arhiepiscop Ioachim rămâne deosebită, întrucât confesiunile nu urmăresc nici pe departe să supraliciteze artificial propria imagine, ci curg firesc, având mai degrabă menirea unor mărturii aduse cu scopul de a scoate în evidență același preaplin al iubirii lui Dumnezeu, care încă ne mai oferă modele vii de folos duhovnicesc.

Atent la detalii, cu un simț literar deosebit (despre care luasem amintite cu prilejul altor volume), IPS Părinte Ioachim întocmește un corpus-portretistic de o valoare incontestabilă. Elemente de caracterizare directă întâlnesc modalități de afirmare a unor constante mai mult sau mai puțin implicite în lungul acestor „preumblări afective”. Fie-mi iertată comparația, personal  volumul în discuție mi-a readus în minte „Crinii țarinii” a lui Paisie Velicikovski dar și minunata lume a „Grădinilor” lui Horia Paștină. De ce nu, amintind de delicatețea și sensibilitatea picturală a unuia din fondatorii Grupului „Prolog”, Înaltpreasfinția Sa știe să asculte, să privească, să țină minte ceea ce merită cu adevărat, și mai ales să ofere mai departe – cu alte cuvinte, să îngăduie Lumina.

Dincolo de toate aceste portrete, IPS Ioachim ne face să înțelegem că până și în actualitatea invadată de non-valoare, în lume se ascunde ceva solemn, tăinuit, ceva sacru care se cere a fi redescoperit pentru încă și încă o dată. Poate că paradigmatic, ar trebui să înțelegem că în zgomotul prezentului se află și tăceri ce trebuie ascultate. Tălmăcit altfel, volumul e o invitație pentru fiecare de a înceta a se mai afirma exclusiv pe sine și de a alege să-l confirme pe Hristos. Nu în sensul de a renega și abandona propria personalitate, ci de a abandona afirmarea înșelătoare, pseudo-anatomia; a se lepăda de sine înseamnă a lua crucea și a urma Hristosului, adică a fi gata întotdeauna să sufere alături de / cu celălalt”.

Evident, destinatarul întregii creații este omul. Acesta rămâne singurul cu darul capacității de a raționa, de a-și gândi viața raportând-o la marile întrebări existențiale. Creația nu a fost completă până când Dumnezeu nu i-a dezvăluit omului sensul acesteia. Iar omul, tocmai în virtutea voinței și a rațiunii, are datoria de a-i descoperi din aproape în aproape sensurile cele mai înalte, de cele mai multe ori prin Harismaticii slujitori ai lui Dumnezeu. „Dipticele sufletului meu” e o asemenea cale de revenire Acasă, printre cei plăcuți Domnului.

„Acasă” la Victor Brauner, între invenții și magie

Așa cum era și firesc, există în ultimul timp, mai ales în presa culturală, o emulație legată de opera fabuloasă a lui Victor Brauner, interes probabil datorat și organizării la Timișoara, cu prilejul noului statut de capitală europeană, a celei mai importante expoziții Brauner organizate vreodată în estul Europei. Am putea spune fără a forța prea mult că în 2023, iată, Victor Brauner se întoarce acasă și le propune iubitorilor artei un regal vizual. Am vizitat expoziția de la Muzeul Național de Artă Timișoara cu sentimentul că Victor Brauner se cere cumva redescoperit și reevaluat dimpreună cu suprarealismul românesc și, de ce nu, chiar cel european. Figură de altfel emblematică a mișcărilor de avangardă de la noi în anii 20 ai secolului trecut, cel în discuție se alătură în 1933 mișcării pariziene condusă de Andre Breton, cu prilejul strămutării în capitala culturii – avea să înceapă o minunată aventură!

În primul rând prin ineditul lucrărilor sale, deopotrivă tematic dar și la nivelul mijloacelor de exprimare artistică, Victor Brauner a inovat o matrice semantică de o complexitate extraordinară care generează continuu posibilități de receptare a acestei dimensiuni aparte, un „spațiu” sincretic ce pare să coboare din mit, oferindu-i practic omului contemporan – și nu numai! – forme și energii de care acesta nu (mai) era conștient. Asta pare să fie în principal și miza expoziției „Invenții și magie”, curatoarea Camille Morando (director de documentare la Centrul Pompidou și profesor la Ecole de Louvre) reunind peste o sută de lucrări, reprezentând atât desene și sculpturi, cât mai ales tablouri, ilustrații și documente (multe din ele) inedite, dând formă unei lumi multi-dimensionate ce poate fi înțeleasă apelând la felurite limbaje. Suprarealismul lui Victor Brauner e canalul principal de exprimare a crezului că „Metamorfoza este esența universală a devenirii”; la Brauner, fiecare prezență presupune Totul, ființele care se bucură de viață participând cumva tainic dar deloc paradoxal la o lume invizibilă – așa ajungem să înțelegem că fiecare unitate / parte / secvență e în fapt consubstanțială unui întreg infinit. Lucrările funcționează în fapt sub forma unor artefacte care dau strălucire unui întreg univers capacitat dinspre interior-infinit către o lume ce adăpostește o întreagă „corolă de minuni”. Cele două se „inundă” reciproc amintind de principii și credințe universale.  De altfel, ar fi bine să nu uităm că pentru suprarealiști arta primitivă este expresia inconștientului, a călătoriei interioare, a visului premonitoriu – nu voi discuta aici chestiunea atât de des amintită a autoportretului cu un ochi enucleat. Avem de-a face cu un soi de epopee durată în forme și nuanțări cromatice ce împreună trimit către vibrații și chiar sonuri arhetipale, însemne ale unor prezențe deopotrivă malefice și benefice. Se știe că încă de timpuriu, încă din perioada petrecută la Piatra Neamț, Victor Brauner era interesat de ocultism și era fascinat de figura Iuliei Hașdeu – în paranteză fie spus, puțină lume cunoaște că vizita destul de des cimitirul Bellu! Devine din ce în ce mai evident că avem de-a face cu o operă vizionară în care își fac apariția și licantropii – poate o sugestie pentru interpretarea discursului apelând la noile achiziții ale psihanalizei… Dar tot aici ar trebui să ne amintim că printre figurile pe care le aprecia se număra și aceea a lui Swedenborg – om de știință suedez, dar și medic, teosof, militar, astronom, medic, zoolog, anatomist. Am mai spus-o, așa se naște o lume ce vizitează concretul dinspre culoarele cele mai interioare, o lume izvorâtă din inconștient și hazard dar încărcată de emoții puternice. În sens invers, Brauner ne convinge implicit că există o dimensiune a evenimentelor interioare. De altfel, aici „artistul nu pictează ce vede ci, printr-un proces de substituție, reproduce imaginea care evocă în chip poetic impresiile produse de apariția unor «forme omenești și obiecte care se unesc amestecându-se unele cu altele și se pierd pentru a se regăsi în aceeași ceață»” (Victor Brauner, Carnet havanne a spirale, Marseille, Clinique Paradis, 1941, via Mihaela Petrov – „Domnișoarele coafate și Iulia Hașdeu” în „Dilema veche”, nr.817/ 17-23 octombrie 2019).

La 14 octombrie 1942 are loc la New York inaugurarea expoziției „First papers of Surrealism” al cărei spațiu organizat și la nivel vizual de Marcel Duchamp propunea forma unei pânze de păianjen ce traversa încăperile – (pre)viziune a aceluiași Întreg. Victor Brauner compune o ființă în trupul căreia sunt puse mai multe elemente asamblate, contând ca o imagine-simbol a multiplului, a conglomerărilor urbane și poate chiar a multitaskingului de mai târziu. E o apariție la granița dintre golem și robot, acest conglomer indicând și trecerea de la un regn la altul. De altfel, seria de apariții inter-regn (dar care în același timp anunță marile teme ale societății de mai târziu, precum alienarea) e cât se poate de substanțială; de ce nu, ar merita poate amintite tot în acest registru și preocupările pentru figura lui Heron din Alexandria, invocând în parte poetic una din figurile emblemă pentru cei interesați de magie (Heron din Alexandria – matematician, constructor de automate), ori pentru și mai „galonata” apariție a misticului catalan Ramon Llull, a cărui operă fusese în timp apreciată de Giovanni Battista della Porta, Athanasius Kircher, Abatele Trithemius și chiar Paracelsus. Alăturând cabala și alchimia, Llull se arătase interesat de a găsi acea unică clavis universalis și de a da concretețe unui sistem de memorare / mnemotehnic. Astfel, aparatul ce va fi fost inventat de Llull în secolul XIII presupunea un ansamblu uriaș de simboluri ce puteau fi ordonate sub forma unei scala naturale cu scopul unei reconstrucții a ierarhiilor lumii. 

Dar să ne întoarcem în spațiul expozițional, acolo unde cele prezentate mai sus devin temeiuri pentru receptarea unui act artistic interesat în primul rând de redescoperirea acelei căi legate de revenirea acasă, despre care am vorbit în atâtea alte rânduri. Ghidat de un muzeograf mai mult decât competent – l-am numit aici pe Alexandru Babușceac – am convenit că Victor Brauner rămâne una din figurile centrale ale avangardei / modernismului european și că vocea sa distinctă a cunoscut varii puncte de tangență cu arte conexe, acoperind o artă a universaliilor. Cât de minunate sunt în continuare „Adam și Eva”, „Pasivitate curtenitoare”, „Balerina”, „Hitler”, dar mai ales „Heron din Alexandria”, „Paladista”, „Anagogie”, „Deportat”, „Mama miturilor”, viziunea sculpturală „Tot în tot” ori seria dedicată „Cazului ciudat al domnului K”, unele pline de un dramatism intrisec, altele – multe altele! – preformatate într-un registru (auto)ironic, ca o atenționare pentru istoria ce avea să nu mai manifeste răbdare. Poate vom reveni!

În exprimarea lui Bernard Blistene – „În adolescență creația lui Brauner m-a speriat. Îmi vorbea, evident, despre «scufundarea în abis» pe care o evidențiase Alain Jouffroy cu referire la Artaud, fără ca eu să înțeleg la vremea aceea ce se afla acolo. În mod cert îmi era teamă să intru în labirint. Dar, deși înspăimântătoare în unele privințe, mi-o oferit o infinitate de orizonturi hrănite cu secrete în care cele mai erudite jocuri – pe care nu prea le înțelegeam – se amestecau cu jocurile copilăriei. Și, fără să știu, fără să fi citit sau studiat, m-am trezit mâzgâlind, desenând și caricaturizând (foarte prost) personaje grotești și figuri duble răsturnate tip tête-bêche. Am fost influențat în mod cert de Brauner, nu ca artist, […] ci ca aventurier, fiindcă am încercat oarecum să fiu altfel. Aventurier al gândirii, desigur!” (text preluat din catalogul expoziției), vox humana se bucură să găzduiască un material despre tot acest „superior necunoscut”.

Poezia ca plenitudine a lumii

Nu spun un lucru nou, termenul de „poezie” derivă din latinescul „poesis” sau grecescul „poiesis”, ambele implicând sensul de creație. La nivel formal, realitatea poeziei presupune respectarea unor cerințe formale, a unor structuri care s-au impus de-a lungul timpului, precum organizarea în strofe, ritmul, măsura, rima. Nu sunt singurele! La nivel semantic, precum și în relația dintre eul liric și „publicul receptor”, lucrurile se complică în progresie geometrică. Una peste alta, poezia se dovedește a fi mai degrabă o stare de spirit, o trăire de interior, adâncă, ce nu poate fi mimată; însuși conținutul său pare a fi de factură afectivă ori măcar în strânsă legătură cu capacitatea omului de a filtra informația literară într-un context al datelor personale. Ne aducem aminte că Eminescu definea poezia sub forma unui „voluptos joc de icoane”, un „strai de purpură și aur”, probându-i într-un fel unicitatea printre mijloacele de înțelegere plenară a lumii. Ea pare a fi calea cea mai directă de a contura acea tensiune interioară a ființei necesară în propriul drum de a își redescoperi sinele (putem avea în minte „Odă…”)

În Grecia antică, creațiile literare cântate cu acompaniamentul lirei erau considerate… lirice. Și totuși, printre primele forme de lirism cunoscute, de o importanță deosebită pentru prefacerile diferitelor tipuri de societate, se află o serie de poeme străvechi egiptene cu caracter funerar și elegiac, apoi poemele ebraice veterotestamentare din „Cântarea cântărilor”, asta ca să nu aducem în discuție complexitatea Psalmilor etc. Ca o paranteză, vom reaminti că în Antichitate aproape orice lucrare în versuri era considerată drept poezie, chiar dacă conținutul acesteia ar fi strămutat-o în mod firesc către o altă apartenență. Mai mult: filozofia însăși (considerată drept regina „științelor”), morala, discursul politic ori istoric apelau adesea la rostirea poetică de-a lungul argumentărilor pe care le susțineau în polis. Ulterior, romantismul a îngăduit noi teritorii pentru o gamă lărgită de sentimente și într-un fel o redefinire a statutului eului liric (tendință de exacerbare). Simboliștii i-au adăugat muzicalitatea și i-au resemantizat înțelesurile cromatice, pentru ca modernismul sub toate fețele sale să suprapună poeticul și liricul peste tot felul de forme sincretice de exprimare artistică, născând adesea paradoxuri ce au făcut istorie. În întregul ei, ființa imaterială a poeziei a acompaniat pașii omului într-o lume a cunoașterii sensibil-logice.

În mod evident, realitățile pe care le-a impus nu sunt atât de ușor de inventariat, decelat, apreciat, ierarhizat etc. Poezia rămâne până azi un termen deloc vag, care a suportat definiri dintre cele mai surprinzătoare dar care, așa cum îi stă bine unui organism viu, se redefinește continuu în virtutea unor legături directe cu binele, frumosul și adevărul – gândite ca valori invariabile transculturale.

Una dintre cărțile ce mi-au atras atenția în ultimul timp este volumul publicat la Editura „Timpul” de Cassian Maria Spiridon – „Rugul ce nu se mistuie. Gânduri despre poezie”, un „manual” (cu caracter exhaustiv) absolut necesar pentru toți cei care intenționează să pătrundă în biografia de interior a unei metode de cercetare și a unei realități veche de când omenirea. Deși nu a fost probabil gândită inițial sub realitatea arhitecturală a volumului pe care îl avem sub lentilă, cartea adună în paginile sale o serie de materiale-program ce au fost publicate – sper să nu greșesc! – de-a lungul timpului în revista „Poezia”, revistă al cărei inițiator a fost Cassian Maria Spiridon. „Rugul ce nu se mistuie” e un volum despre parcursul unei idei generoase, despre istoria celor câteva decade ale revistei, și mai ales despre un anume tip de a trăi, prin literatură, ori mai precis, prin poezie.

Cu prilejul publicării altor două cărți – „Nerăbdarea limitelor la Mihai Ursachi” și „Gândurile vedere ale lui Nichita Stănescu” – afirmam că, alături de multe altele, îl admir pe Cassian Maria Spiridon pentru vitalitatea scrisului său, în care se topesc deopotrivă în măsuri cuvenite și dorința de a analiza „chestiunea în discuție” până la capăt, fără rest, dar și abilitatea de a vizualiza întreg contextul, împachetând consecuția ideilor într-un discurs de o logică fără cusur. Scriitor de factură enciclopedică și cu o „formație” de factură filozofică, discursul autorului e lipsit de prețiozități ce i-ar fi îngreunat demonstrația, e străin de categoria ornamentelor superficiale și, mai ales, nu are „îndrăzneala” de a impune o singură viziunea asupra subiectului de cunoscut. Acum, conceptul de „poezie” este definit dinspre arii conexe, dinspre domenii de cunoaștere ori de exprimare artistică care sunt aduse „la aceeași masă” și puse la lucru. Posesor al unui orizont cultural de invidiat, autorul are acces la aspectele de nuanță din filozofie, religie, mitologie, sociologie, chiar psihologie, antropologie. Subintitulat simplu „Gânduri despre poezie”, volumul pe care îl semnalez e mai degrabă o prezentare polifonică a aceleiași realități – poezia ca sistem existențial-referențial. E aproape imposibil de ales anumite materiale / articole în detrimentul întregului, chiar dacă, firește – mi-am permis și asemenea compartimentări subiective: „Un dar al lacrimilor”, „Îmi văd suflarea”, „O cale a purificării”, „De la profeție la poezie”, „Darul Divinității sau o ispitire care mântuiește”, „Prin poezie, o cale către mântuire”, „Numărul de aur al poeziei”, „Inteligența lirică”, „Poezia, jertfă întru euharistie”, „Rugul ce nu se mistuie”, „Nașterea poeziei, o taină”.

Primele pagini ale volumului fixează locul și rolul revistei „Poezia” în cadrul unei societăți ce nu și-a găsit cel mai probabil nici acum rostul și care îi sunt țintele cu adevărat importante. Poate amintind de publicația interbelică „Poezie și Muzică”, dar completând și demersul „Poesis”-ului timișorean, „Poezia” se dorește a fi o publicație de „cultură poetică”, oferind ceva mai consistent explicații cu privire la legăturile dintre artă și societate în întregul ei. E schițat – atât cât trebuie! – parcursul de până în prezent, „inventariate” echipele redacționale, precum și plusurile / minusurile unei publicații care poate oferi ceva esențial pentru „suflul unei națiuni”.

Materialele care urmează „devoalează” fețele poeziei, cele mai numeroase argumente și exemple coborând în paginile volumului în special dinspre Platon, Socrate, Kant, Hegel, cărțile sfinte ale omenirii ș.a.m.d. Din dorința de a verifica care sunt câteva din funcțiile / rosturile poeziei, sunt stabilite și analizate pe larg tot felul de apropieri, atingeri – cu tradiția, istoria, jocul cultural, alte domenii de cercetare, oarecum surprinzătoare, precum matematica ori coregrafia… De neratat considerațiile referitoare la cuvânt și comuniunea poetică, la inteligența lirică („Horațiu, în Arta poetică, spune: animi motus effert interprete lingua -limba zugrăvește mișcările sufletului- și am putea adăuga îndreptățit, limba e cu putință să le zugrăvească numai condusă de inteligența lirică a poetului” sau „așa cum nous – inteligența lui Anaximandru – este statutat de filozof drept creator divin al cosmosului, la fel inteligența lirică este esențială în crearea poeziei”.), la posibilitatea de a înțelege poezia sub forma unei jertfe întru euharistie, apoi despre legătura dintre poezie și tăcere (până la forma ei cea mai înaltă: isihia – „Olivier Clement remarcă la Părinții Bisericii, încă mai mult decât la scolastici că l-au iubit pe Aristotel pentru tăcerile lui. Orice muzică adevărată urmărește să ne facă să auzim tăcerea. Și mai ales muzica – poezie a unei Liturghii în întregime cântată. Isihia – este cuvântul care în grecește desemnează în același timp tăcerea și pacea, cum citim în Epistola către Efeseni. Prin rugăciune zgomotele lumii se sting, și cele ale trupului, respirația, bătăile inimii se topesc.”), considerații interesate chiar de a fixa geniul în datele unei cunoașteri kantiene.

Așa cum o vede, o înțelege și (ne-)o împărtășește, Poezia lui Cassian Maria Spiridon străbate veacurile până la noi încă din vremea când focul îi era omului însoțitor permanent, asigurându-i căldură și lumină, „într-un joc infinit al flăcărilor care ne fascina. […] Poezia flăcărilor este o poezie a verticalității, a vitalității lirice, spre glorificarea luminii”. Și în contextul rubricii noastre, asemenea re-considerări ale grațiilor lirice devin nuanțe armonice pline de semnificație pentru marea aventură a omului din societate și dinspre exterioarele acesteia. Sub forma unui gest cultural plin de grație,  eseul lui Cassian Maria Spiridon e terminus în raport cu o lume care încă refuză să investească în propriile șanse de reînsuflețire.

 

Constantin Călin – „Întoarceri la Alecsandri. Fragmentarium”

Am avut bucuria de a vorbi în câteva rânduri despre cărțile domnului profesor Constantin Călin, implicit despre domnia sa – scoțând de fiecare dată în evidență o anumită metodă pe care o angajează la lucru – voi reveni, dar am vorbit și despre contextele culturale ale subiectelor asupra cărora se apleacă. Mi-e teamă că am discutat însă prea puțin despre profesorul Constantin Călin și despre un anume crez, care probabil i-a dat de-a lungul anilor motivația necesară de a continua pe calea aceasta a criticii simpatetice. E interesant cum critica faptelor de literatură se împletește cu calitățile istoricului literar, ducând împreună către o critică culturală ce urmărește din interior, in situ, o anumită mecanică ce stă la baza întregului. Ce mi s-a părut dintotdeauna de apreciat este capacitatea rară a autorului despre care vorbim să transmită și chiar să impună aprecieri de natură critică, dar fără a le încărca artificial cu tot soiul de concepte operaționale, așa cum din păcate se îngrămădesc cei la modă astăzi. Într-un fel, iată de-acum o operă, volumele dedicate lui Bacovia, lui Eusebiu Camilar, lui Vasile Alecsandri, cât și interviurile publicate ș.a.m.d., toate acestea respectă în primul rând un anume principiu al accesibilității, fără a știrbi în niciun fel din valoarea expunerii. Ba dimpotrivă!

Și cred că o asemenea „realitate” vine și din prezența la catedră, pe care a onorat-o în fața multor generații de studenți. Nu vreau să intru în sfera didacticii ori a psihopedagogiei, însă nu am cum să nu constat că o serie de principii preluate de acolo se regăsesc în această critică „de teren” – îmi scuzați găselnița! Principiile pe care Constantin Călin le pune la lucru formează un sistem unitar care probează oricând un caracter deschis, plin de dinamică. De fiecare dată când l-am auzit vorbind, l-am perceput ca venind din zona aceasta a celor care sunt conștienți de forța cuvântului și mai ales de rolul formator al acestuia. Am spus-o și cu alte prilejuri, nu am putut să îl așez niciodată într-un top, într-o serie, pentru că nu asta a fost, presupun că nici acum nu e, ținta eforturilor sale. Sper să nu greșesc, am lăsat deja să se întrevadă ideea că profesorul și criticul Constantin Călin e interesat de a fixa în conștiința receptorului anumite caractere, – hai să le zic cu un cuvânt atât de des folosit azi – anumite „modele”, care vor fi câștigat lupta- și în raport cu propria devenire, cât și în raport cu anumite constante etice. Îmi permiteți ca odată ajuns aici să deschid o mică paranteză – temă cumva recurentă de-a lungul eseurilor pe care le scriu în revistele de cultură, ideea aceasta a unui post-umanism, postmodernism etc. care a dat totul peste cap mă preocupă mai ales din perspectiva posibilităților pe care le are omul contemporan de a se întoarce pe un drum al firescului, corect orientat, de a resimți nevoia întoarcerii către frumos, adevăr, bine. Dar asta nu se poate face oricum și mai ales nu se poate face renunțând la tradiție, doar de dragul unui progres (de multe ori) artificial. În ultimul timp, asemenea constatări prind contur în discursul cultural de azi, de aici și de acum. Scurt exemplu: În „Ramuri”, Gabriela Gheorghișor vorbea despre o „reînsuflețire critică a poeziei”, apreciind că „Fidelitatea de orice fel a ajuns astăzi, în epoca instabilităţii şi a versatilităţii generalizate, o monedă dacă nu ieşită din uz, oricum fără prea mare valoare. Atracţia noului subminează, de regulă, ataşamentul faţă de achiziţiile mai vechi sau încrederea în experienţele deja consumate. Nu altfel stau lucrurile în domeniul teoriei şi criticii literare, unde, mai ales la noi, ca să nu te trezeşti taxat ca demodat ori anacronic, trebuie neapărat să fii ŕ la page” (la modă), în pas cu timpurile.

Reîntorcându-mă, trebuie să fim conștienți de faptul că profesorul Constantin Călin are știință de toate noile achiziții ale criticii literare, pe care nu le înlătură ab initio, dar la care apelează doar atunci când este cazul, consumând felii mici. Mai degrabă e prieten cu trecutul, cu tradiția, cu acele valori care au creat un etos, o națiune, un ideal.

La o adică, și volumul de față e mai degrabă rodul unor asemenea preocupări de a turna relevanță în figuri uitate ale literaturii, ale societății. În afara studenților de la filologie, dincolo de 2-3 ore desfășurate în grabă la liceu, câți îl vor mai fi citit, oare, pe Alecsandri? Așa cum o spune răspicat în Cuvântul introductiv, volumul este „expresia unei datorii intelectuale pentru un simbol al locului”. Nefiind chiar din suita scriitorilor preferați în tinerețe (aici locurile erau ocupate de Bălcescu ori Negruzzi) –, fiind considerat „mult și inegal”, Alecsandri este recuperat în etape, această apariție în volum fiind acum suma tuturor acestor momente de relectură. Chiar dacă nu a fost gândit din start ca un edificiu cu arhitectură proprie, aceste microcomentarii cu privire la Alecsandri și epoca lui vor face deliciul prin inserțiile sarcastice, ironice, prin exprimarea unor curiozități de alții neformulate, dar mai ales prin capacitatea de a inter-relaționa aspecte ale operei cu viața de zi cu zi. Simplu spus, suntem așadar în fața unei cărți ce adună în paginile sale note (observații, analogii, reflecții, nedumeriri, reveniri asupra propriilor comentarii sau ale altora, puncte de tangență cu prezentul) și „pagini de jurnal” cu și despre Alecsandri – un volum ce nuanțează fără a-și uita măcar pentru un moment punctul de plecare.

Printre highlighturile cărții: rolul pe care l-a jucat corespondența în faima imediată a lui Alecsandri (să nu uităm că era singurul scriitor care, cumva retras, ținea eficiente legături cu cei din marile orașe – satul avea gară și oficiu postal), apoi toposul memorabil al Mirceștilor, apetența pentru cancelariile oficiale și politica vremii, politețea deosebită de care dădea dovadă (a se vedea „cerneala diplomatică”) dar și franchețea în fața unei lumi concepută pe straturi sociale („Am observat – îi scrie lui Maiorescu, din Paris, la 31 ianuarie 1886 – în tinerimea de astăzi s-au format un grup de ciocli literari, care și-au impus misiunea de a mă îngropa de viu. Macedonski au început săparea groapei și Densușianu urmează a da cu sapa pentru a o face mai adâncă. Atâta supărare să-mi deie numai Dumnezeu! Singurul lucru care mă îngrijește este influența fatală bunului gust ce poate să aibă pedantismul unui prost asupra unei generații întregi, condamnată a-l asculta. Regularisi-ți-l și pe acest trântor ce s-au vârât în stupul Academiei Ieșane. El mănâncă miere și scoate fiere”. Concluzia lui Constantin Călin: Alecsandri – boier, nu discută cu „rândașii literari”), apoi considerațiile despre publicul de secol XIX cu trimiteri implicite la calitatea publicului de acum, nu în ultimul rând Alecsandri-omul, cu un temperament solar, avid de lumina „A fost – s-a dedus – un friguros, dar mai tare decât de căldură, era un însetat de lumina: «Am nevoie de lumina, mi-e sete de soare”, îi declarase, când încă era tânăr, lui Negri” ori: „Pentru un convalescent – îi va sublinia fiicei sale-, lumina și soarele fac cât toate facultățile de medicină; repară sănătatea. Lipsa de soare – cugetă undeva – este cauza celor mai grozave crime”. Apoi, rânduri despre responsabilitățile junimiștilor, despre patrie, despre chirițele de atunci și de acum, Iașiul în carnaval…

Toate acestea sunt contrapunctate dinspre Constantin Călin cu știința unui cercetător de factură academică, de un om cu școală temeinică, care nu a sărit etape – iarăși o scurtă paranteză: din postura studentului, țin minte o dizertație pe care a făcut-o profesorul nostru la unul dintre seminariile cursului de Literatură veche, o dizertație despre rolul dicționarelor, mai ales al dicționarelor vechi, despre care nu se știu multe azi, nu mai sunt frecventate. Totuși, un filolog autentic nu are cum să rateze nuanțele unor cuvinte, nu are cum să priceapă nici poate la nivel minimal limba lui Dosoftei ori a lui Cantemir, a lui Ureche ori iată, chiar a lui Alecsandri…

Deci, cum ne întoarcem la Alecsandri? Ne-o spune mai întâi de toate profesorul Constantin Călin: „E firesc să cercetăm prin ce anume îi interesează Alecsandri pe contemporanii noștri. Cu alte cuvinte, ce semnificații ale vieții și ale operei sale ne determină să-l simțim apropiat spiritului nostru? Fără a fi  nouă (clasicii sunt periodic anchetați astfel) întrebarea cere un răspuns în bună măsură diferit de cele date în trecut. Cert e că nu pe calea subțire a gustului ne întoarcem la Alecsandri. Trecut prin Eminescu și Caragiale, Arghezi, Bacovia, Barbu și Blaga, gustul nostru a evoluat, s-a rafinat. La Alecsandri ne întoarcem, dacă pot spune așa, pe calea bunului-simț, iar ceea ce ne solicită în opera sa e fondul ei de gândire și simțire. Alecsandri reprezintă înainte de toate un principiu de consolidare sufletească, o normă etică”.

În linia lui Florin Mihăilescu („Critica și criticii”), odată cu lectura acestui volum, mă declar și eu convins că „Cine scrie despre artisti si despre creatiile lor este foarte probabil animat de o mare comprehensiune simpatetica”. Constantin Călin girează un spectacol al ideilor vii, prezentate polemic; analizele sale pot fi interesate de moda literară, deși nu o urmează. E deopotrivă atent la contemporaneitate, înregistrând și comentând aspecte sociale, morale, psihologice, literare, climatice etc., criticul reînvie Bacăul lui – (de data aceasta) – Alecsandri, pe care îl restituie locului, propunând, poate, și o nouă cale de lectură.

Ruxandra Câmpeanu – „Dincolo de regulile jocului”

De cele mai multe ori, procesul obiectiv de diferențiere a formelor de conștiință socială a facilitat apariția unor variante mai mult decât contrastante, atunci când moralitatea sau arta au fost privite ca fiind complet autonome. În mediul artistic „supraviețuiește” punctul de vedere că artistul și a sa creație își sunt autosuficiente și nu admit ori presupun în niciun caz restricții morale; simplu spus, arta există „pentru artă”. Nimic mai adevărat! Totuși, nu întotdeauna absolutizarea caracteristicilor specifice artei este unica determinantă pentru apariția în câmp a unor artefacte de înaltă calitate. Iar dacă introducem – după cum e firesc – și noile perspective ce țin să aducă în prim plan procesul efectiv al receptării artistice, cu toate compartimentele sale, implicit condițiile socio-culturale în cadrul cărora mesajul este de cele mai multe ori (re)valorizat, atunci devine extrem de evidentă realitatea conform căreia un anume discurs, în lipsa unor „proptele de ordin moral”, poate să fie re-semantizat / trunchiat / deturnat în funcție de interese de moment. Ținând cont și de faptul că atât arta, cât și moralul reflectă aspecte de fond ale ființei umane, cele două ar trebui așezate în dialog, chiar dacă, dintr-o asemenea alăturare, s-ar naște și polemici ce par la început insurmontabile. Dar… să facem câțiva pași mai aproape de realitățile literare și de lumea ideilor, idei ce adesea s-au dovedit prea înverșunate și cu putere de a schimba destine (literare). Nu aș vrea să fiu înțeles greșit – atrag atenția că nu urmăresc nici pentru o clipă declasarea esteticului; dimpotrivă, rămân și eu un maiorescian, însă extrem de vigilent în fața unor forme din ce în ce mai radicale de exhibiționism imoral. Mi-aduc aminte un interviu mai vechi al Anei Blandiana, în care arăta că „În mod evident, confuzia – și chiar degringolada – din societatea contemporană la nivel global vine din dispariția criteriilor de definire a Binelul și Răului. De-a lungul mileniilor trecute ele fuseseră definite prin religiile care, oricât de diferite, au mai mult sau mai putin același sâmbure luminos. Pentru Europa și America, Binele și Răul, se aflau în evanghelii, binele era dragostea, sacrificiul, neindiferența, răul era ura, egoismul, neîndurarea, violența. A fi moral insemna a încerca să trăiești respectând cele zece porunci, plus porunca poruncilor «Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți». În momentul în care religia a devenit opiu pentru popor, binele și răul creștin au trebuit înlocuite, ceea ce s-a și întâmplat, atunci când la baza societății a fost asezată lupta de clasă, prin care ura a devenit combustibilul istoriei. Pe de altă parte, mai mult chiar decât teroarea din dictaturile comuniste, morala creștină a fost eliminată, în țările libere și secularizate, de hedonismul, cultul valorilor materiale și indiferența societății de consum”. Ei bine, intrați cumva sub cupola politicilor transfrontaliere, sub zodia atât de primitoare a „corectidunii politice” (Gellu Dorian în „Euphorion”, ianuarie 2020: „Literatura şi corectitudinea politică? Acestea două nu au fost niciodată surate bune. […] Invocarea cu o frecvenţă abuzivă a sintagmei «politically correct» dovedeşte, în realitate, incorectitudinea atitudinii politice, politică ce se doreşte a fi formată din reprezentanţi ai clasei superioare a unei societăţi, care, în fond, este o clasă amalgam, rezultată din aplicarea unor criterii de selecţie mereu în schimbare, în funcţie de interese”.), în „noua ordine”, resimțim cu mai multă claritate – atât pentru trecut, cât și pentru prezent – nevoia de decela între bine și rău, între aparență și esență, între naivitate și înșelăciune, între blamabil și necesar-condamnabil.

Din asemenea considerente, am socotit volumul Ruxandrei Câmpeanu – „Dincolo de regulile jocului. Trepte și limite ale compromisului intelectual în perioada 1948-1964. Mihai Ralea. George Călinescu. Tudor Vianu”, apărut la Editura „Corint” în 2022 – unul dintre instrumentele cele mai adecvate pentru a înțelege, chiar sub semnul exhaustivului, felul în care vârfuri ale intelectualității românești au consfințit pactul cu organele de conducere ale țării în perioada de început a calvarului comunist. Aproape neverosimil cum, de-a lungul intervalului abia menționat, societatea românească aflată sub semnul unor schimbări bruște, va contabiliza, „față către față”, atât sacrificiul nobil și realmente activ al celor care s-au opus noilor politici dictate de la Moscova, dar și „căderi” ale căror rațiuni încă stau să fie pe deplin înțelese. De această dată, sub lupă, se află Mihai Ralea, George Călinescu și Tudor Vianu, cu mențiunea că, de-a lungul studiului, printre și dintre rânduri, sunt „oglindite” și alte apariții ce nu fac nici pe departe cinste culturii române. Atent la cuvintele lui Mircea Martin, constat la rândul meu că „Ruxandra Câmpeanu nu numai că nu evită dificultățile, dar parcă înaintează în întâmpinarea acestora sau chiar le inventează spre a-și stimula imaginația și argumentația. Densitatea intelectuală și acuratețea expresiei merită, la rândul lor, o mențiune specială. Probitate, inteligență, talent”. Scurt intermezzo: Ruxandra Câmpeanu este absolventă a Facultății de Litere a Universității din București. Doctor în filologie din 2020, cu distincția summa cum laude, la aceeași universitate. De mai mult de zece ani lucrează ca redactor de carte și traducător. Cartea în discuție a constituit la bază teza de doctorat.   

Revenind, volumul Ruxandrei Câmpeanu va fi, cu siguranță, titlu obligatoriu pentru orice cercetător interesat de critica și istoria literară românească. Inventariind posibilități, cântărind cu maximă exactitate probe din spații mai mult sau mai puțin complementare, nelăsând la voia întâmplării nimic, autoarea stabilește granițele unei cărți-proces. Atât Ralea, cât și Călinescu ori Vianu se afirmaseră în cadrul aceleași familii de discipline umaniste, devenind ulterior personalitățile de prim rang în sfera criticii și istoriei literare, dar și a esteticii ori a teoriei valorilor – ultimele două, discipline care începuseră să ia avânt chiar din perioada interbelică. Apelând în măsura posibilităților la metodele lui Pierre Bourdieu, autoarea ne atrage de la început atenția că judecata morală, deopotrivă aprecierile estetice nu pot fi în niciun caz tărâmul subiectivităților oarbe, al indignărilor de-o clipă ori al gesturilor de complezență. Pe de altă parte, parcă dintr-o dorință firească de a se delimita de toată această „pecete a răului”, ne atrage atenția că „a explica fenomenul compromisului nu e totuna cu a-l justifica”.

În special primul supra-capitol al cărții stabilește mecanica de investigație, oferind premise teoretice, așezând în același loc posibilitățile și limitele unei sociologii a responsabilității morale. Aducând în discuție distincția pe care Dan Lungu o făcea între „identitatea personală” – scheme de acțiune bine sedimentate, cu rol în menținerea coerenței sinelui – și „identitatea socială” – funcție pragmatică, de adaptare la structurile sociale exterioare -, Ruxandra Câmpeanu nuanțează cu plus de obiectivitate legăturile pe care o parte însemnată a intelectualilor vremii începeau să le stabilească cu noul guvern, cu noua politică. Sunt multe puncte de interes ale acestor pagini: comparația între comunismul românesc și cel francez, argumentul „răului mai mic”, exilul interior ca metodă de supraviețuire, existența „universurilor sociale”, ca spații situate în afara confruntărilor și a mizelor, dar și nevoia de a defini realitățile câmpurilor și a aparatelor.

După o primă parte în care au fost definite metodele de lucru, urmează o oglindire fidelă a realităților dintre două lumi, locul / timpul unde nimeni și nimic nu mai are răbdare cu „persoana”, drept pentru care viața se continuă hâd; între realitățile literare, asistăm la o politizare a tuturor discursurilor iar tocmai asemenea „preschimbări” sunt aduse în prim plan de autoare, urmărind evoluțiile celor trei – Ralea, Călinescu, Vianu. De văzut în aceste pagini fenomenul de supra-instituționalizare a câmpului și piața neagră a capitalului simbolic, un fel de micro-istorie a vanităților, dar poate și un reper-mască pentru ceea ce va fi fost frica. Probabil că nu ar fi de ocolit nici rândurile dedicate Uniunii Scriitorilor Români…

Partea a treia – „Canon și discipline” – prezintă toate procesele menite în desfășurare, simplu spus: la lucru! Interesați de reconfigurarea canonului (se are în vedere inclusiv „preluarea critică”), ideologii comuniști așază lumini în acord cu orientările vremii, peste operele lui Ibrăileanu, Maiorescu etc. Este urmărită cu tact și fidelitate recuperarea (când, cum și de către cine a fost făcută) unor nume importante pentru critica literară (și nu numai!) românească. Așa cum era de așteptat, Ruxandra Câmpeanu dedică un spațiu important „bătăliei pentru centrul canonului”, arătând problemele ridicate de eventuala asumare în epocă a operei lui Eminescu. Meritul autoarei este și acela de a nu fi evitat anumite subiecte ce par până în prezent tensionate, precum „antisemitismul lui Eminescu”, conservatorismul poetului ori chiar posibilitatea ca acesta să nască un discurs specific-subversiv. În rame potrivite tot pentru realitățile epocii sunt așezate și procesele de „cosmetizare” a textelor lui Creangă și Caragiale, urmărindu-se statutul criticii burgheze și permutările la noul canon oficial. Sper să nu greșesc, acest al treilea supra-capitol pare a fi și cel mai consistent, primind în paginile sale numeroase alte discuții: asupra materialismului ca metodă, asupra existenței a două spectre – estetica și filozofia culturii, dar și despre conturarea unei realități dureroase – mă refer aici la existența unei istorii literare… fără istorici; de urmărit și statutul stilisticii estetice (un fel discret de a fi reacționar), critica literară ca artă a camuflajului, statutul unei discipline exotice – literatura comparată. Un mare plus pentru interesul față de programa și manualele școlare / universitare.

Înainte de concluzii și de o bibliografie ce impune, partea a patra se ocupă de „posteritate”, altfel spus de „cum se face trecerea de la polemici la istorie”. Este readusă în prim plan dimensiunea morală, dar și personalitatea artistului vs. a criticului.

Ruxandra Câmpeanu împlinește prin această carte un act de recuperare a adevărului, pentru că ceea ce întreprinde nu are miza unei demitizări, ci pur și simplu stabilește nuanțe care reușesc într-un final să schimbe portretul arhicunoscut, dar idealizat, al unor nume de referință. Nu este locul să discutăm aici care dintre cei aflați în vizor a greșit mai mult ori mai puțin; ale cui acțiuni ori luări de poziție au contorsionat destine ori realități literare. Nu e nimeni învingător, ci toți apar culpabili. Închid această scurtă prezentare a unui op mai mult decât meritoriu, având același gând, că între morală și politică nu există decât în puține cazuri trăsături comune, iar destinul unei literaturi ar trebui ferit de ingerințele mofturilor la modă. Indiferent de modă.

Ciprian Porumbescu, reconstrucția unui narativ

Și la nivel legislativ, anul 2023 a fost așezat sub titulatura de An Cultural Dimitrie Cantemir și Ciprian Porumbescu, pentru a celebra două opere de factură diferită, dar care au împlinit un numitor comun, regăsindu-se printre reperele cele mai viabile de a înțelege caracteristicile neamului nostru, datele lui organice, cât și reprezentările pe care le-a avut în lungul propriilor deveniri temeiurile adevărului, binelui și frumosului. Ministerul culturii, instituții reprezentative, ONG-uri, organe de presă, cercetători, lumea culturală în întregul ei și-au concentrat activitățile într-un efort de recalibrare a celor două opere. Conturate în rigurozitatea unor termeni științifici sau venind dimpotrivă, dinspre limbaje artistice, luările de poziție formează, în mod evident, o submatrice-identitară pentru ceea ce a fost și ce va fi să însemne românitatea noastră.

Mai ales în ultimul timp, am fost cu deosebire plăcut surprins de multitudinea, varietatea și – de ce nu? – pragmatismul discursurilor dedicate lui Ciprian Porumbescu. Articolul de față își dorește să semnaleze două apariții editoriale cu totul speciale, așadar inedite, tipărite la distanță una de cealaltă, dar care contribuie, cumva dinspre marginalii, la o receptare cât mai fidelă, profund nuanțată, a titanismului lui Ciprian Porumbescu. Ținând cont de realitățile unei opere nu tocmai întinse, dar însemnate din punct de vedere calitativ, operă care a culminat cu celebrul „Crai nou”, și raportată mai apoi la nivelul la care se afla muzica noastră la sfârșit de secol XIX într-o Bucovină ce își ducea luptele pentru propria ei identitate, o asemenea etichetă de „titan” nu pare nici pe departe forțată, ci perfect motivată.

*

La inițiativa Fundației Culturale „Leca Morariu” și cu susținerea directă a președintei acesteia, Maria Olar, în 2014 avea să fie coordonat și finanțat pentru tipărire primul volum din monografia „Iraclie și Ciprian Porumbescu” scrisă de Leca Morariu – om de cultură însemnat, deopotrivă profesor universitar, comentator al fenomenului cultural românesc, dar și cunoscător al muzicii de calitate, el însuși un virtuoz al violoncelului. În paranteză fie spus, autorul, Leca Morariu, a susținut extrem de activ fenomenul muzical; dincolo de cele 40 de articole dedicate lui Ciprian Porumbescu, a redactat alte aproximativ 50 de texte pentru gazetele din epocă cu care colabora, pe teme legate de muzică. Apărută așadar pentru prima dată după o perioadă extrem de mare de la momentul redactării, „Iraclie și Ciprian Porumbescu” surprinde din start prin multitudinea informațiilor, prin caracterul lor veridic (analizat și comentat mai apoi de critica de specialitate), prin precizie și capacitatea de analiză-argumentare, chiar prin faptele de limbă pe care le conține. Interesantă această lucrare și din perspectiva contextului social-cultural ce o prilejuitește. Familia Morariu nu era descendenta unei familii din marea boierime, ci „apăruse” sub forma unei necesități, având o greutate însemnată în ochii populației, mai ales întrucât era legată direct de tagma preoțească.

Liviu Papuc semnează cuvântul introductiv și implicit trasează liniile unui crochiu Leca Morariu, urmărind mai degrabă cronologic parte din datele unui ins aflat la întretăierea faptelor de cultură. În bună măsură, determinându-le. Impregnat de spiritul naționalist din familie, având acces la cărțile valoroase din biblioteca moșului său, prof. Constantin Morariu Andrievici, copilul și ulterior tânărul Alexandru va avea șansa să întâlnească încă din clasele mici profesori deosebiți – dr. G. Mihuță (profesor de română, germană, latină), prof. Simion Florea Marian (religie) sau I. Teleagă (matematică), Constantin Procopovici (științe naturale și muzică) -, va trece cu ușurință peste examenul bacalaureatului și va urma cursuri universitare la Cernăuți, intrând ulterior în Societatea academică „Junimea”, urmașa „Arboroasei”. Una dintre marile bucurii ale vieții sale, pe care nu o putem lăsa neamintită, este legată de achiziția la Viena a violoncelului lui Ciprian Porumbescu. Aflăm cum din postura de profesor universitar, un amplu capitol îl dedică Leca Morariu lui Iraclie Porumbescu – figura literară principală a mijlocului de veac XX. Oglindire fidelă a manuscrisului original, ediția de față a lui „Iraclie și Ciprian Porumbescu” împlinește o direcție, precum și un atașament însemnat.

Extrem de riguros, Leca Morariu e interesat încă de la primele pagini să fixeze în rame potrivite, dar mai ales în consonanță cu adevărul istoric, destinul „de ecranizat” al unei familii de primă importanță. Prin urmare, avem o serie de date și fapte legate de trecerea de la Golembiowski la Porumbescu, printre rânduri semnalându-se și apartenența familiei la neamul polon. Reținem că „preotul Iraclie Porumbescu, tatăl lui Ciprian, abia dela 5 Aprilie 1881 ajunge să se cheme (și oficial) Porumbescu”, iar pentru o însemnată perioadă, cele două nume, Golembiowski și Porumbescu, alternează, sau mai bine spus, sunt folosite în funcție de mediile în care urmau să fie rostite / actualizate. Mai târziu, la fel se va întâmpla și în cazul lui Ciprian. De-a lungul conținuturilor monografiei urmează în linii destul de fine portretele părinților, prilej de a așeza în lumină câteva momente de primă importanță. Luăm aminte de Școala putneană, apoi de eforturile de zi cu zi pe care „cei ai casei” trebuiau să le facă pentru a contrabalansa greutățile generate de lipsa banilor ș.a.m.d. În ciuda așteptărilor lectorului de azi, Leca Morariu pare să fi fost dispus să aloce un spațiu mai mare lui Iraclie, al cărui statut e atent marcat în câteva rânduri – îl vedem până și în corul bisericii, ori chiar în haina de compozitor. Dinspre arta portretului, alunecăm către preaplinul unei lumi încercată de evenimente mai degrabă potrivnice – a se vedea relațiile cu Imperiul, procesul Arboroasei, mai târziu boala lui Ciprian -, dar și către clipe pline de spiritualitate: deschiderea mormintelor de la Putna, dimpreună cu marea sărbătoare din anul 1871. Celor din urmă li se adaugă „fotografiile” în cuvinte ce restabilesc atmosfera de la Stupca, bucuria din sânul familiei lui Iraclie, prilejuită de atașamentul pe care toți îl arată față de muzică. Toate acestea sunt continuate (și) într-un al doilea volum, ce îl poartă mai departe pe cititor printre culoarele a două destine de excepție. Deși apărut în anul următor, 2015, și acest op e tipărit la editura „Heruvim”, editura fiind un proiect al Asociației „Prietenii Bucovinei”. Sunt urmărite aici cu predilecție succesele lui Ciprian Porumbescu, fiind consemnate și comentate ieșirile la rampă ale operei „Crai nou”, dar și celălalt triumf muzical –„Concertul simfonic din 27 octombrie 1882” -, bursa obținută de la Mitropolitul Silvestru Morariu, primele tipărituri din epoca cernăuțeană („O dorință”, „O Horă Națională Romînă”) etc.

Atent la toate detaliile, contrapunctând mereu cele prezentate cu fragmente din scrierile lui Iraclie sau aducând în prim plan notițele lui Ciprian, Leca Morariu reușește să își așeze întreg edificiul sub legătura aceasta indestructibilă dintre tată și fiu. Împreună, transmit și mai fidel acest atașament deosebit față de valorile naționale, față de limba și cultura română, față de tradițiile Bucovinei și culorile trecute prin inima oamenilor din „ținuturile de mai sus”. „Iraclie și Ciprian Porumbescu” e, grație erudiției autorului, un prim punct de plecare obligatoriu spre un exercițiu complex de afirmare a unui crez, a unor principii, a unei figuri intrată pe drept cuvânt în legendă.

*

Cel de-al doilea punct de oprire e prilejuit de apariția în condiții editoriale ce țin de excelență a unui volum cu finalități extrem de pragmatice, întrucât informația prezentată vizează deopotrivă elevul din clasele primare, cât și – sunt sigur că nu greșesc! – adolescentul surprins în procesul de a-și defini un orizont cultural cât mai larg, cât mai atrăgător pentru viitoare discuții argumentate.

Gabriela Gîrmacea e un profesor exemplar, dublat de un om de litere care e pe deplin conștient de forța imaginii și a cuvântului. Continuând în 2023 la Didactica Publishing House un proiect început în anii din urmă, care a adus deja în fața celor interesați două volume dedicate lui Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale, autoarea propune în același format o sinteză „Ciprian Porumbescu. Viața și creația”, venită ca o lecție deschisă, o lecție cu caracter interdisciplinar, așezând față în față cuvânt / imagine / sunet. Conținând citate bine alese, repere bio-bibliografice exacte, fragmente-decupate din texte critice, și – deloc în ultimul rând – fotografii ce te determină să pășești mult mai credibil în universul secolului XIX, Gabriela Gîrmacea își construiește demersul de-a lungul unei prime părți apelând la o serie de micro-capitole, pe care le consemnez: „Primii ani”, „Primii ani de școală”, „Anii de școală de la Cernăuți”, „Serbarea de la Mănăstirea Putna”, „Societatea Arboroasa”, „O mare iubire”, „Student la Viena”, „Călătorii”, „Profesor la Brașov”, „Călătoria în Italia”, „Boala și moartea”; acestora le urmează un al doilea capitol, extrem de interesant, în care sunt aduse la rampă faptele de viață, pentru ca în cuprinsul celui de-al treilea să privim câteva „diapozitive” ce exemplifică cum arăta lumea în vremea lui Ciprian Porumbescu. Cel de-al patrulea și ultimul capitol vine firesc, prezentându-i punctele de vârf ale creației. În plus, avem întocmit și un repertoriu de cântece, alte surprize sub forma unui puzzle de tip ghicitoare ori coduri qr, dar și un caiet-portativ, cu transcrierea muzicală a următoarelor piese: „Adusu-mi-am aminte”, „Cade-se cu adevărat”, „Cântec de primăvară”, „Imnul Unirei”, „Hora Brașovului”, „Lăudați pre Domnul”, „Tatăl nostru”, „Tricolorul”. Cărțile din această serie a Gabrielei Gîrmacea echivalează cu un bun exemplu în ceea ce privește materialul didactic modern, care pune la lucru tehnologii și principii moderne, determină hărți mentale, toate generând o motivație solidă pentru proiecte viitoare.

*

De la asemenea apariții și până la „Jurnalul” său apărut proaspăt la Editura „Corint”, de la albumul dedicat, trecând prin serii filatelice, discuri noi și chiar articole de fond precum cel al lui Mircea Diaconu din „Observator cultural”, nr.1171 (Ciprian Porumbescu la marginea imperiului. O contra-narațiune”), la care se adaugă simpozioane și cărți de specialitate, observăm cum, în „beneficiul subiectului”, se creează un nou discurs dispus să aprecieze, la justa valoare, ferit de unele idealizări artificiale dinspre mediul politic, parte a elementelor-nucleu specifice sufletului românesc.

 

Taina omului firescul rugăciunii

Ne aducem aminte, Patriarhia Română a decretat anul 2022 drept „Anul omagial al rugăciunii în viața creștinului și a Bisericii”, deopotrivă „Anul comemorativ al sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț”. În acest context, cu binecuvântarea IPS Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, Protopopiatul Onești a organizat în perioada 15-16 februarie prima ediție a Simpozionului Internațional „Taina omului – firescul rugăciunii. Experiența isihastă în mileniul III”. Lucrările simpozionului au adus în același loc nume importante, cu autoritate în spațiul ortodox, ale căror prezentări au prins în rame potrivite un fenomen al începutului de mileniu trei prea puțin analizat.

Succesul manifestării a fost asigurat pe de o parte de calitatea materialelor prezentate – de ținută academică -, iar pe de altă parte de disponibilitatea participanților de a intra într-un dialog viu, departe de formalismul adesea întâlnit cu prilejul unor asemenea manifestări. Plecând de la certitudinea că rugăciunea „nu se teoretizează, ci se experimentează”, în centrul comunicărilor s-a aflat experiența isihastă a Sfinților Părinți; analizând ediții și posibilități de lectură, cei prezenți au conturat în special importanța operei Sfântului Simeon Noul Teolog, drept reper duhovnicesc pentru omul prezentului, îndepărtat de reperele validate de tradiția creștină. Tocmai în această idee, a lucrării puse în practică, lucrările simpozionului au continuat în cea de-a doua zi cu Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în Capela „Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan Teologul”, deplasări la Biserica „Sf. Împărați Constantin și Elena” (Tg. Ocna), la Biserica „Sfântul Simeon Noul Teolog” (Mănăstirea Cașin). Consideram la acel moment că manifestarea organizată exemplar de Părintele Ioan Bârgăoanu prezenta toate datele pentru a se transforma, cu timpul, într-un reper solid în a descoperi adevărata taină a omului aflat în derivă printre incertitudinile prezentului. Am plecat din acest spațiu cu încrederea că isihasmul nu e o realitate „de muzeu”, ci că încă ne poate redescoperi Lumina lumii. Trecerea timpului mi-a validat această convingere, mai ales odată cu apariția spre finele lui 2023 a volumului-mărturie „Taina omului Firescul rugăciunii. Experiența isihastă în mileniul al III-lea”, Editura „Basilica”, volum coordonat de Pr. Ioan Bârgăoanu, Prof. Mihai Dan Chițoiu, Diac. Mihai Iulian Grobnicu. „Cuvântul înainte” semnat de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, accentuează ideea că „Oameni ca toți ceilalți fiind, sfinții reușesc, prin conlucrarea cu harul, prin pocăință și rugăciune neîncetată, să sădească Lumina în suflet și să devină cuvântători de lumină, împărțind-o, prin viața și scrierilor lor, tuturor celorlalți”. Este scoasă în evidență viața Sf. Simeon Noul Teolog și mai ales importanța învățăturilor / scrierilor acestuia – „în formulări simple, dar pline de substanță și eleganță poetică, Sfântul Simeon decantează esența experienței creștine…” Apariția volumului în discuție echivalează în aceeași grilă de lectură cu „un demers cutezător și fidel spiritualității creștine răsăritene de a lăsa trecutul să vorbească și să transforme prezentul, pentru a oglindi slava Împărăției cerurilor. […] Ne bucurăm de trainica și binecuvântata inițiativă a Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim, arhiepiscopul Romanului și Bacăului, care cu gentilețe și neostenită atenție contribuie, prin astfel de evenimente, la o mai onestă și iradiantă valorificare a scrierilor patristice în noul context socio-cultural”.

Desigur, granițele impuse de formula unei asemenea prezentări nu îmi îngăduie să mă opresc asupra fiecărui material prezent în volum, ci mă îndeamnă la o cumpănită selecție, operând nu după un criteriu valoric – întrucât toate materialele sunt deopotrivă bogate în informație, coerent argumentate, așadar persuasive-, ci valorificând direcții inedite ale cercetării, propunând lectorului în majoritatea cazurilor spații discursive de multe ori deschise către interdisciplinaritate și chiar transdisciplinar(itate), fiind nu o simplă manieră de lucru, ci organizându-se sub forma unei ținte-matrice, cu finalități ce depășesc rigori artificiale, dar care rămân în orizonturile unei teologii ce nu are cum să renunțe la minunata tradiție a creștinismului, o țintă al cărei obiectiv final este înțelegerea lumii contemporane și reașezarea omului pe drumul firesc al revenirii Acasă. Fatalmente, a fi tolerant implică azi cel mai adesea părăsirea drumului drept, de dragul unor repere facile, fără probitate morală. Omul fără rădăcini e un om cu o existență ce nu rodește, dezinteresat de soarta celuilalt, aflat în afara posibilității de a se întâlni chiar cu el însuși, practic de a-și regăsi Chipul dintâi. Adevărata libertate conjugă existența omului în raport cu Binele, Frumosul și Adevărul, dar aceasta implică o cultură înalt morală, cred, la rândul meu, orientată teologic. Altfel spus, o revenire. Doar astfel omul ar putea să pășească dincolo de cele șase aspecte nefaste ce sunt legate de realizarea conceptualizărilor specifice erei post-adevăr: indeterminare, fragmentare, decanonizare, lipsa de sine și de profunzime, nereprezentabil, hibridizare. Analiza și consolidarea până la ultima consecință a unor asemenea categorii estetice au născut nu de puține ori, monștri, deoarece individul s-a dovedit a fi mai întâi de toate nu un purtător de logos, ci mai degrabă un slujbaș în subordinea teoriilor la zi, căci arta urmează societatea, devenind o mașinărie complexă, a cărei funcționalitate trebuia – și este! – măsurată în unități intelectual-reprezentative. Dar în mod cert, omul nu a aparținut și nu aparține doar lumii exterioare! „Taina omului firescul rugăciunii” e volumul care convinge că rugăciunea, dialogul viu cu Dumnezeu, ar trebui să se autoinstituie în temelia unei existențe guvernate de pedagogia creștină.

Înaltpreasfinția Sa Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, deschide suita materialelor cu „Rugăciunea inimii și monahismul oriental. Părintele Dumitru Stăniloae și metodele bizantine și filocalice ale rugăciunii inimii”, prilej de reafirmare a unei cărți de o valoare inestimabilă – am numit aici „Tratatul de mistică” semnat de Dumitru Stăniloae, probabil cea mai importantă figură teologică a secolului XX. Prețuind în chip aparte învățăturile lui Dumitru Stăniloae și, punctual, viziunea pe care acesta o are asupra unui întreg fenomen – am numit aici rugăciunea isihastă, IPS Ioachim reafirmă: „Un suflet plin de smerenie îndeamnă trupul să îngenuncheze, așa cum și o metanie adăugată efortului de îndreptare a minții către Dumnezeu aduce sufletul în stare de smerenie”. În continuarea acestora, ni se prezintă metoda atribuită Sf. Simeon Noul Teolog, „întâlnirea cu Hristos în profunzimea inimii”, „întoarcerea persoanei umane spre ea însăși”, „sentimentul de a fi nesemnificativ al persoanei umane în fața Maiestății dumnezeiești”. Minunatele diferențierile pe care autorul le face între capacitățile teologiei negative și ale rugăciunii inimii de a-L afirma pe Dumnezeu. Oarecum concluziv, reținem că „În rugăciunea făcută cu mintea în inimă, el nu mai neagă lumea, ci o exclude. Acest act de excluziune a lumii nu presupune ca atributele și proprietățile lumii definite prin concepte să fie eliminate; ele rămân, dar numai ca o simplă conștiință a prezenței lor”.

Învățătura Sf. Simeon Noul Teolog este continuată de Părintele Ioan Bârgăoanu, printr-„un itinerariu duhovnicesc cântat în Imnele iubirii dumnezeiești”. După o scurtă introducere în opera Sfântului Simeon, ni se propune o „altfel de biografie”, am numit aici „drumul” ascensional al sfântului, ajungând către rugăciunea privită în forma unei „liturghii a inimii”. Nu aș putea trece mai departe fără a semnala și „Paternitatea Sfântului Marcu Ascetul în conturarea cugetării Sfântului Simeon”. Mihai Dan Chițoiu conferențiază asupra „Firescului firii ca taină a întâlnirii”, făcând distincții binevenite între firea omului și natura umană. Firea nu are de-a face cu categoria esențelor – vorbim despre firea fiecăruia dintre noi și nu despre un mod generic de existență. Întrebarea deloc retorică de la care pleacă întreg raționamentul: „Dar ce este, cu adevărat și dincolo de toate aspectele, propriul firii umane, ce o face cu adevărat aparte?” Plecând dinspre Platon și Plotin, atent la metamorfozele prezentului și chiar la disponibilitățile registrelor limbii române, Mihai Dan Chițoiu revine și el la „întoarcerea spre sine”, ca mișcare fundamentală pentru experiența isihastă. În căutarea rugăciunii, Mihai Iulian Grobnicu aduce „o mărturie din primul mileniu creștin pentru un isihasm contemporan”, cuantificând implicit rolul virtuților pe care omul-rugător ar trebui să le aibă. Extraordinar de substanțiale se dovedesc a fi și articolele propuse de Ioan Alexandru Tofan – „Ce înseamnă să iubești?”, Arhim. Andrei Ioniță – „Viziunea isihastă și darul rugăciunii oglindite în viața părinților din vetrele de sihăstrie românească”, Pr. Vlăduț Ionuț Ghionoiu – „Marginalii teologice asupra unei posibile «prietenii» și «fraternități» mistice: Sf. Simeon Noul Teolog și Bernard de Clarivaux”, Pr. Ilarion Mâță – „Filantropia la sfinții isihaști. Rugăciunea și suferința, căi de întâlnire a omului cu Dumnezeu”, Ciprian Ioan Ignat – „Rugăciunea bisericii, o perpetuă cincizecime”, Pr. Ionuț Alexandru Amărinii – „Filon din Alexandria – un practicant al exercițiului dialogului mistic și intercultural”, Adrian Alexandrescu – „Sensul rugăciunii și curriculumul de religie. Aspecte pedagogice și duhovnicești”. Alte câteva articole pleacă dinspre identitățile și alteritățile omului postmodern – „Identitatea omului rugător” (Pr. Cosmin Grigorescu), „Însingurarea omului postmodern și însingurarea sfinților. Nevoia de liniștire într-o lume risipită” (Pr. Cristian Necula), „Calea regală a psalmilor biblici” (Marius Manta), în timp ce Tone Svetelj, invitat special al Hellenic College, Boston (USA), ne prezintă în „The Jesus Prayer and rediscovery of the mind-heart connection”, câteva din punctele de tangență ale unor științe conexe, cu un instrumentar adecvat pentru a scoate în evidență legătura minte-inimă.

În întregul său, fără a augmenta artificial importanța acestui volum în format mare, de peste 450 pagini, sunt convins că acest construct-identitar va rămâne în timp drept una din lucrările reprezentative inițiate de Arhiepiscopia Romanului și Bacăului, un dar venit în timp pentru sărbătoarea Nașterii Domnului Iisus Hristos, echivalând cu un crez în șansa omului de-aici-și-de-acum de a se salva de sub tirania efemerului. Eveniment cultural-duhovnicesc de interes cel puțin național, „Taina omului firescul rugăciunii” poate afirma în mileniul abia început odiseea omului-rugător.