1.Mărturisesc de la început că mi-a fost oarecum dificil să mă opresc la un anume compartiment în lungul activităților culturale pe care le desfășurați. Aflat aproape de fiecare dată în mijlocul evenimentelor, ați surprins cu fidelitate datele de interior ale unei opere ori ale unei mișcări, chiar ale unui mod de a fi. Ținând cont și de ultima apariție editorială, aceasta e rațiunea pentru care vă invit la un scurt dialog despre atașamentul dumneavoastră față de mișcările moderniste, implicit față de o anumită estetică. De unde o asemenea disponibilitate?
– Dintre cele două cărți pe care le-am publicat anul trecut („Emanuel spune” / poeme & proze, la Ed. Junimea din Iași și „Scriitori și artiști / Moderni și avangardiști / Evrei și români” / studii & eseuri, la Ed. Hasefer din București), înțeleg că vă referiți la cea din urmă. Deși „disponibilitatea” ar avea legătură cu ambele. Să mă explic… În perioada studenției (când aveam „în spate” câțiva ani de scris versuri, încă din liceu), sub comunism adică, citind intens literatura „disponibilă”, avangarda era ocultată sau, mai rar și expeditiv, pusă între paranteze, teze și antiteze. Așa că am perceput ca pe o mare surpriză apariția „Antologiei literaturii române de avangardă”, realizată de Sașa Pană (1969). Ulterior am parcurs cu o curiozitate egală volumul de memorii ”Născut în 02” al aceluiași editor / autor (1973). Cred că au fost volumele care au luminat prima dată ceva mai intens existența „avangardei istorice” în cultura noastră, cel puțin pentru generația mea. Modernismul poetic românesc, în schimb, era deja acceptat și bine reprezentat de „cei 4 mari” interbelici (Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu). Așa că, lăsând deoparte ipocrizia, recunosc că eram mai atent la ce se publica în „epocă”, la felul în care generația anterioară (a lui Nichita Stănescu) asimilase limbajul modernist, încât mi-am acomodat / calat scriitura pe această tendință. Deși, în paralel, am continuat să-i urmăresc, să-i citesc și să-i studiez pe scriitorii și artiștii din avangardă. Nu eram sigur, însă, că o schimbare „forțată” a expresiei mi s-ar potrivi (nici nu e recomandabilă!), mai ales după ce primele cărți mi-au fost relativ bine primite de critică. Abia după 1990 (mai exact în „Psihodrom”, 1994), scăpând și de cenzură, am început „să picur” în poezia mea și elemente avangardiste, fără să exagerez… Pe de altă parte, simultan și „în oglindă”, am realizat studiile dedicate avangardei ca: 1. devoalarea și explicarea unor resurse uitate / neglijate sau ascunse; și 2. ca pe un semnal necesar în favoarea schimbării / înnoirii limbajului artistic. În fond (concluzie!), discursul despre avangardă (teoretic și istoric) și scriitura cu inflexiuni avangardiste sunt două forme de provocare adresate conservatorismului și comodității care domină în continuare mentalul colectiv românesc.
2.Criticul de idei avea să urmărească așadar acest metalimbaj al unui altfel de sincretism. Ați oferit cititorilor (chiar și celor „neavizați”) câteva cărți și cu siguranță mai multe articole dedicate mișcărilor de avangardă / moderniste, texte în parte teoretice dar care aveau să așeze în lumina potrivită evenimente și chipuri. V-aș întreba în ce fel a amprentat o asemenea experiență propriul registru liric. Datorează ceva poezia dumneavoastră întâlnirilor cu retorica începutului de secol XX? Să mai rămânem așadar printre coridoarele de interior ale lui Emil Nicolae!
– Parțial, am răspuns mai înainte… Aș adăuga numai că „sincretismul” (respectiv combinarea textului cu imaginea) din cărțile mele de poezie s-a rezolvat de la sine, prin colaborarea cu pictorii Dinu Huminiuc, în trilogia „Harșt se aude la marginea cimitirului” – care cuprinde volumele „Paranoima” (2005), „Mortul perfect” (2002) și „Omul de hârtie” (1999) – și în „Poezia nu e decât slăbiciunea artei” (2009) – și Dumitru D. Bostan, în placheta „Autres caprices” (Ed. Atlantica Seguier, Biarritz, 2012). Plus inserturile / expresiile colocviale, ironia, viziunile paradoxale etc.
3.Sper să nu greșesc prea mult – totuși, consider că suita de experiențe existențial-culturale generate de mișcările de avangardă e mai degrabă necunoscută publicului larg. Câteva ore în cadrul ciclului superior al liceului, dublate eventual – pentru cine alege o carieră filologică – de un grăbit „excurs” cultural de-a lungul a două-trei seminarii. Nu cred că e un raport corect luând în considerare efervescența dar și capacitatea mișcărilor de avangardă de a fi stabilit legături dintre cele mai surprinzătoare cu alte posibilități / modalități de a sonda tainele vieții. Cum ar putea fi recuperată de contemporaneitate o asemenea experiență? Mai mult, considerați că sunt deja vizibile în literatura nou-apărută atingeri avangardiste?
– Dacă vă uitați în jur, veți constata că designul, de pildă, a asimilat din plin „futurismul” (inventat de italieni sub comanda lui F. T. Marinetti), că fashion-ul (tunsorile, vestimentația, accesoriile ș.c.l.) provin, în parte, din „dadaism”, că reclamele din media folosesc frecvent sugestii avangardiste, la fel și ambalajele diverselor produse industriale… Iată că viața reală bate arta, chiar dacă deseori prin imitație! Un studiu mai aprofundat al avangardei, în școală, n-ar ajuta să înțelegem și să identificăm sursele acestor „noutăți”. Dar, în context, România continuă să rămână o excepție. Așa-numita „avangardă istorică” (interbelică) s-a impus la timp în alte țări estice, situate și ele dincoace de zidul Berlinului (Polonia, Cehia, Ungaria), încât după reinstalarea democrațiilor acolo avangarda (sub denumirea de „neoavangardă”) și-a putut urma drumul firesc. Noi, însă, am preferat în stalinism să urmăm „linia” Moscovei și să interzicem total avangarda. De aceea ea a rămas necunoscută, dacă nu cumva rău cunoscută, precum în interbelic. Ba chiar desconsiderată ori supusă ostilității din diverse motive, nu neapărat estetice. Gândiți-vă cine concepe reformele și programele din învățământ, pe baza cărei mentalități (moștenite) și în limitele cărui nivel intelectual… Discuțiile noastre despre avangardă sunt sporadice și acceptate / tolerate doar în virtutea faptului că niște artiști născuți în România au devenit celebri în Occident. E o „măsură” la îndemâna celor care nu știu câți centimentri are un metru… În privința „literaturii noi”, la care vă referiți, vă răspund concis: manifestele nu fac o literatură! Sunt autori care doar calchiază / imită manifestele „avangardei istorice” (și există o sumedenie), pe care le prezintă ca „opere” originale, cu subiectele care-i preocupă azi. Rămân astfel blocați într-un discurs „propagandistic”, fără profunzime și fără efect artistic. E o gesticulație „militantă” neconvingătoare. Cel puțin pentru mine…
4.O provocare a cărei rezolvare nu e deloc facilă: vă invit să dezvoltați statutul moralei / eticului în exprimările moderniste din jurul anilor 1900 – 1940…
– Dificilă întrebare… Chestiunea moralei în artă e veche, intens dezbătută și neterminată. Asta pentru că totdeauna discuția a avut în vedere raportul dintre dominanta morală a societății exterioare (de natură religioasă, politică, economică etc.) și morala internă, particulară a artei / artistului. Unii au clamat, tranșant: „Arta nu are morală!” E adevărat, opera nu are morală, însă artistul trebuie să aibă. Din punctul meu de vedere, morala în artă depinde de valoarea operei. Dacă aceasta corespunde exigenței autorului și referențialului la care aspiră, este ok. Artistul este imoral când pune în circulație o operă ratată, cu bună știință.
5.În ciuda acestor metamorfoze care se petrec în arta modernă cu o dinamică extrem de accelerată, există paradoxal o anumită constantă. În ce măsură se lasă aceasta definită? O completare evident naivă: ține aceasta de postura artistului sau de rosturile omului, în general…?
– Nu cred că poate fi un singur și precis răspuns aici, când vorbim despre arta modernă și / sau avangardă. Ca să limpezim puțin lucrurile, trebuie să facem o distincție între „estetic” și „artistic”. Normele estetice, deși în mișcare continuă, sunt generale și consacrate de tradiție; ele se adresează mai degrabă receptorului artei, îl ajută să se orienteze în câmpul acesteia; încât, da, sub acest aspect putem să ne referim la „rosturile omului”… Pe când artisticul e o problemă particulară a creatorului de artă, care ține astăzi mai mult de limbaj / expresie, în căutarea originalității; aici intervine „postura artistului”, de multe ori transgresivă, provocatoare, părând că vrea să contrazică esteticul… Altfel spus, esteticul oferă o „reprezentare” a lumii, cu „rosturile omului” incluse, în timp ce artisticul propune o interpretare din perspectiva ”eului” creator.
6.Am înțeles că dintre „fețele și interfețele” avangardei, una extrem de apropiată vă este aceea a lui Victor Brauner. Numele lui îmi este cunoscut din perioada liceului; ulterior, oricât am căutat, nu mă pot lăuda că am găsit multe volume / albume / cataloage pe care să le fi putut consulta. Am câștigat mult odată cu apariția internetului, lesne de înțeles de ce. Dar iată, observ acum, din ce în ce mai pregnant, un interes față de un autor (cumva) uitat la noi. Bănuiesc că o asemenea emulație vă bucură și pe dumneavoastră. Dacă ar fi să oferiți câteva sugestii de lectură cuiva interesat de întâlnirea cu Brauner, ce cărți ori studii i-ați recomanda?
– În istoria artei, Victor Brauner a fost mereu considerat „un caz” (el însuși cultivând această opinie; între manuscrisele rămase în atelier s-a găsit un dosar intitulat chiar așa: „Le Cas Victor Brauner”, referitor la pierderea ochiului stâng în 1938 și la premonițiile care anunțau accidentul). Vă dați seama că, în decursul timpului, nu au existat prea mulți artiști monoftalmici care să poată realiza o operă importantă. Dar „cazul”, în principiu, îi preocupă în primul rând pe specialiști, adică un grup restrâns. Fenomenul (aici „suprarealismul”), în schimb, beneficiază de o plajă mai largă de receptori. În consecință, interesul actualizat pentru suprarealism l-a scos și pe artistul nostru la suprafață. Asta în Franța și Occident. Semnalul a venit și acolo destul de târziu, abia după publicarea impresionantului album monografic semnat de Didier Semin (1990). Asta ar fi o recomandare (mai greu de găsit, dar cu răbdare se poate obține). La care aș adăuga un alt album, „Victor Brauner: Surrealist Hyroglyphics” (Menil Collection Monographs, 2001). Ca totdeauna, în România lucrurile au stat altfel. Aici se poate spune că Victor Brauner a contribuit la resuscitarea interesului pentru suprarealism / avangardă… „Cazul” a propulsat „fenomenul”! Și nu din motive culturale, ci pecuniare. După răsturnarea dictaturii comuniste și dispariția cenzurii, a început să circule legenda (cultură predominant orală, deh!) cotelor impresionante la care ar fi ajuns lucrările artistului nostru (deși, în realitate, un singur tablou a atins milionul de dolari!). Agitația „colecționarilor” a pus în circulație numele lui Victor Brauner, l-a propulsat în top-uri (alături de C. Brâncuși) etc. Însă un efect benefic a fost implicarea specialiștilor, studiul și aprofundarea operei. La care a contribuit semnificativ traducerea primei monografii dedicate artistului de Sarane Alexandrian, „Victor Brauner. L’illuminateur” (1954, trad. 2005 la Ed. Junimea), ca și cele două vizite ale autorului la București și Piatra-Neamț. Iată încă o recomandare, împreună cu studiul d-lui prof. Cristian-Robert Velescu, „Victor Brauner d’après Duchamp sau drumul pictorului către un suprarealism bine temperat” (2007). Mă opresc aici, ca să evit un acces de paranoia (dacă aș cita cele trei cărți pe care i le-am dedicat eu însumi în 2004, 2006 și 2013)…
7.S-a spus despre Victor Brauner că în permanență a reinventat un alfabet sacru pe care l-a pus la lucru în și prin artefactele sale. Sigur, am utilizat termenul de „alfabet” într-un sens larg, cu deschideri spre alte zone care țin de un imaginar ce amintește când de Antichitate, când de Renaștere… Se întrevăd cu ușurință câteva din codurile folosite? Câtă libertate poate să (mai) aibă un demers interpretativ în ceea ce îl privește pe Brauner?
– Riscul interpretării, în cazul lui Victor Brauner, este să considerăm creația sa doar un vehicul pentru alte tipuri de mesaje (magice, mistice, filosofice ș.a.m.d.). De altfel, opera lui cuprinde numeroase cicluri de lucrări cu „gramatici” diferite. Eu cred că trebuie să ne decidem: vorbim despre artistul vizual Victor Brauner (a făcut și „obiecte” artistice), care a folosit „ingrediente simbolice” diverse pentru a-și întări expresivitatea, sau despre magicianul / filosoful care doar s-a folosit de artă ca să-și promoveze discursul? Așadar, depinde cum îi „citim” opera. Sincretismul e o capcană cu multe intrări…
8.Chiar înainte de vernisaj, expoziția „Victor Brauner. Invenții și magie” de la Timișoara, în 2023, e „condamnată” la succes. Cred că a venit momentul unei mici revanșe. Dar cât de mult s-a schimbat între timp lumea, au rămas valide cuvintele lui Brauner „Metamorfoza este esența universală a devenirii?”
– Parcurgându-i biografia și aprofundându-i detaliile, cred că am reușit să-i intuiesc profilul psihologic, „forma mentis”: lui Victor Brauner îi plăcea să se „alinte”, deseori… De pildă, îl satisfăcea impostaza de „vindecător” (dintr-o scrisoare trimisă unui prieten am aflat că o doamnă anxioasă, bulversată de frecvența viselor cu șerpi veninoși, a venit într-o expoziție de-a sa ca să se vindece printre tablourile care reprezentau sumedenie de șerpi – un subiect preferat!). Sau dăruia prietenilor cutii cu „asamblaje” (tehnici mixte, experimentale) considerându-le „obiecte protectoare”. Ba și despre unele dintre picturile sale spunea că sunt „amulete” sau „talismane” magice… Și circumstanțele au contat. „Iluzionismul” era o modă printre suprarealiști. De exemplu, la marea expoziție de la Galeria Maeght (1947), au fost expuse 13 obiecte artistice, numite „altare”, între care și binecunoscuta „Masă lup” a lui Victor Brauner… Deci, realist și pragmatic vorbind, asemenea „metamorfoze” sunt doar mentale și țin de iluzia momentului. Post factum, istoricește, ele devin expresii artistice.
9.Vă mulțumesc mult pentru amabilitate! Pe final, o întrebare în parte convențională: v-ați gândit la un roman dedicat tumultoasei vieți a lui Victor Brauner?
– Nu m-am gândit la un roman… De altfel, Victor Brauner, ca personaj, și episodul cu ochiul enucleat (și toată discuția cu „premonițiile”) au fost deja incluse în romane celebre (v. Ernesto Sábato, „Despre eroi și morminte”, 1961 și „Abaddòn Exterminatorul”, 1974). Dar mă gândesc la un eseu epic despre imaginarul hasidic moldovenesc și felul în care a influențat artele, urmărindu-l de la Baal Shem Tov la pictorul Victor Brauner (care a copilărit, la Piatra-Neamț, în preajma sinagogii de lemn care poartă numele fondatorului acestui curent mistic).
Marius Manta - oceanografie culturală 
Lasă un comentariu